Am impresia ca ori vreau eu prea mult de la reprezentarea dramaturgica a trecutului recent, ori ea imi da prea putin. Mihaela Mihailov (scenariu) si Alexandra Badea (regie) au pus in scena o piesa: "Complexul Romania" (sala Atelier, Teatrul National): o imagine a destinului unor romani de la sfarsitul anilor ’80 pana azi. Coloana sonora bine aleasa: Corina Chiriac exclama: "Opriti timpul!" – amar in context. Dar ma asteptam ca cele doua autoare ale piesei sa dramatizeze ceva mai aproape de acest morganatic, ce-i drept, "adevar istoric". Romania anilor ’80 n-a fost totusi un spatiu orwelian. O sa vedeti in piesa doua familii cu doi baieti, pionieri, care umbla in casa in costum de pionier. O sa vedeti, in schimb, un tata si o mama imbracati asa cum prin 1989 nimeni, probabil, n-avea cum sa se imbrace: distins. O sa vedeti o mama covarsita de o teroare demna de Auschwitz (poate e si vina actritei, Diana Dumbrava), o sa vedeti doi tati omorati de securisti ca-n anii ’50 si niste elevi care aveau de redactat compuneri despre Ceausescu (eu n-am avut niciodata o astfel de tema la romana).
Bun, piesa are mesaj: suferim, dupa 1990, de un complex Romania, pentru ca n-am stiut niciodata sa infruntam oprimarea. Nici inainte, dar nici dupa (minerii, Iliescu, schimbarea la fata a securistilor). Nu numai ca eu cred ca acest complex tinde sa dispara si ca, pe de alta parte, de complexul unei tari mici oricum nu putem scapa, holist vorbind. Viziunea insasi a acestei piese sufera insa de un complex. Anticonformismul ei mi se pare destul de conformist. Poate de aceea e vorba doar de o piesa de teatru, nu? Sa fi fost asadar o meta-confesiune a celor doua autoare, manifestarea unui "impensé"? Sunt curios ce credeti…
