Chestiunea cotelor de imigranţi repartizate ţărilor componente ale Uniunii Europene a devenit, aproape imediat după impunerea ei pe agenda unională, un măr al discordiei.
În timp ce unele dintre statele cele mai expuse valurilor migratorii – Germania, Franţa sau Italia – sunt în mod decis (şi cam răstit) de partea unei politici a redistribuirii noilor sosiţi pe toată suprafaţa Europei unite, altele (precum Ungaria şi Polonia) se declară, la fel de hotărât, împotrivă. Culpabilizată infinit pe tema deficitelor ei financiare, Grecia, cel puţin la fel de atinsă de mareea refugiaţilor ca Italia – dar chiar mai mult, pesemne, decât, să zicem, Franţa –, nu face mare caz de dublul impas care o loveşte. Pe de altă parte, România, care, deocamdată, a fost ocolită de marile fluxuri, nefiind din cale afară de atractivă pentru căutătorii de El Dorado (adică de şanse mari la o relativă prosperitate şi promovare socială şi siguranţa unor alocări sociale mai confortabile din partea statului), a aprobat, la nivel oficial, poziţia germano-franco-italiană, chiar dacă la nivel popular o mai veche xenofobie şi un tradiţional elan anti-islamist s-au făcut şi se fac tot mai simţite.
Cum problema în sine nu a dispărut, ea neputând fi tratată eficient câtă vreme în ţările de origine ale imigranţilor instabilitatea şi insecuritatea ating în continuare cote acute, problema rămâne să domine agendele politice ale Europei şi stârneşte noi polemici. Ele se vor acutiza previzibil în perioada următoare, sub mai multe presiuni: cea a emigraţiei propriu-zise, care continuă, cea a Turciei erdoganiene – hotărâtă, pe de o parte, să îşi joace tot mai decis şansele de a reveni în fruntea ţărilor islamice ca un campion al lor, iar pe de alta să plătească Europei refuzul trufaş al acesteia de a fi primită în uniune –, dar şi a nemulţumirii populaţiei unor state vest-europene, nemulţumite de periclitatea siguranţei personale şi familiale prin noile afluxuri de populaţie. Alături de toate acestea se adaugă şi nemulţumirea crescândă a membrelor UE din centru şi din răsărit, care au intrat în federaţia europeană aducând, cum era şi firesc, odată cu ele şi tot trecutul lor, marcat de confruntările de odinioară cu impetuozitatea politico-militară a Islamului. În plus, destule dintre acestea au trăit, în vremea deceniilor interbelice, în chipul cel mai tragic cu putinţă, şi experienţa antisemitismului de stat, nu lipsit, din nefericire, de o anumită bază populară, conduită abhorată şi incriminată expres mai apoi, în timpul regimurilor extremiste de stânga, promotoare ale internaţionalismului proletar. Polonia, Ungaria, România şi alte state trecute prin infernul dictaturilor brune şi, ulterior, al celor, mai durabile, stacojii au acumulat, orice s-ar crede, mai multe traume istorice decât partea occidentală a Germaniei merkeliene, deşi asemenea părţii răsăritene (fosta R.D.G.). Aici spaima de consecinţele primirii unui număr considerabil de străini prin limbă, tradiţii şi cultură (religie) are precedente destul de recente, cu impact emoţional puternic şi cu efecte de maximă iritabilitate asupra cetăţenilor, chiar şi a celor rezonabil de democraţi, altminteri. Căci confruntarea cu Imperiul Otoman a fost una dintre cauzele care au amânat modernizarea şi prosperitatea economică şi a impietat chiar şi asupra apariţiei statelor naţionale moderne, direct sau indirect. A socoti deci, în virtutea unei proiecţii animate de dezirabilitatea socială a unor planuri de viitor, că toţi cetăţenii U.E. pot fi reduşi la numitorul comun al unor atitudini generice, fără atenţie faţă de contexte şi de împrejurări, poate fi o mare nesăbuinţă. Abia ea trebuie socotită un factor de enorm risc în păstrarea intactă – sau aproape, ţinând seama de Brexit – a UE. Europa unită nu are nevoie de o nouă formă de război civil, între nou-sosiţii şi mai vechii locuitori; nici de fenomene extremiste provocate de o parte sau de alta a potenţialelor baricade.
Occidentul se confruntă deja cu asemenea cazuri, provocate de imposibilitatea asezonării între feluritele sale categorii de cetăţeni. Spun asezonare anume pentru a nu vorbi despre inutil de visata asimilare a nou-sosiţilor cu establishmentul ţărilor-gazdă, dar puteam vorbi şi despre o compatibilizare, de o punere tolerantă de acord şi de o convieţuire fără asperităţi majore. Chestiunea rezolvării crizelor de acest fel se pune acut, dar răspunsul cel mai potrivit ar trebui să vină dintr-o analiză de fineţe, atentă la detaliile moştenirii istorice şi a disponibilităţii oamenilor faţă de noul prea agresiv pe care, sub unele aspecte, îl atrage după sine globalizarea. Fiindcă, dacă este cât se poate de adevărat că de globalizare nu ai cum te feri, este la fel de adevărat şi că în faţa ei răspunsurile cele mai adecvate survin ţinând seama de cazuistica de mare diversitate.
În fond, unul dintre sloganurile UE este tocmai acela al unităţii în diversitate. De ce devine, dintr-o dată, imposibil ca unele state din nucleul dur al Comunităţii Europene să accepte pe mai departe acest principiu şi în faţa mai noilor provocări cărora trebuie să le facă faţă? Cine vrea să priceapă atitudinea de astăzi a Poloniei în faţa imigraţiei orientale nu are decât să citească romanele istorice ale lui H. Sienkiewicz. Cine doreşte să înţeleagă atitudinea lui Viktor Orbán faţă de fluxurile migraţioniste poate citi romanul „Stelele din Eger” de Gardonyi Geza. Iar cine vrea să priceapă atitudinea de astăzi a României în aceeaşi problemă nu are decât să citească balada Mioriţa şi Legenda versificată a morţii lui Brâncoveanu, ori trilogia „Fraţii Jderi” a lui M. Sadoveanu.
… Când te gândeşti că o bună politică de traduceri din literaturile naţionale în limbile de mare circulaţie europeană, împreună cu câteva zile de lecturi de vacanţă s-ar putea dovedi infinit mai profitabile pentru ocupanţii fotoliilor de top din Berlin, Paris şi Roma decât zeci sau sute de briefing-uri şi de summit-uri, zău că nu mai ştii ce să adaugi.
