Odata cu inmormantarea celor sapte victime ale exploziei din subteranul minei de la Anina (judetul Caras-Severin), orasul se pregateste sa isi duca viata mai departe. Au plecat ziaristii si carele de reportaj, nu se mai inghesuie fotografii si operatorii de televiziune. Marimile actuale, care se grabisera sa ajunga la Anina in ziua accidentului, dar nu au avut timp sa discute cu „plebea”, nu au venit si la inmormantare, scutind localnicii de vorbe frumoase in care nu mai crede nimeni.
S-a dus ultima certitudine
Odata cu inchiderea minei, despre care nimeni nu se aventureaza sa spuna daca se va mai deschide vreodata, pentru familiile care depindeau strict de salariile incasate pentru munca din subteran se anunta vremuri grele. Disponibilizati cu ordonanta, oamenii stiu ca vor primi fiecare cate 200 de milioane de lei si li se va plati ajutorul de somaj vreme de doi ani.
In loc sa-i bucure, asta ii intristeaza mai mult: au vazut la precedentii disponibilizati cat de repede se pot termina banii si cat de greu se traieste cand acestia nu mai vin de nicaieri. Comerciantii care au avut si ei cateva zile bune pentru incasari – datorita ziaristilor stationati in zona – se intorc acum la vanzarile pe datorie.
Sansa unui alt loc de munca nici nu exista ca varianta, in conditiile in care pana acum investitorii nu s-au inghesuit sa ajunga la Anina. Potentiala deschidere a vreunei afaceri nu intereseaza daca banii pe care ii primesti trebuie sa asigure traiul pentru cine stie cata vreme. Unii se gandesc sa-si cumpere cate o casa sau apartament si incearca sa o ia de la inceput. Altii spera ca isi vor gasi norocul prin alte parti de tara, mai bogate.
Dintre cei care traiesc de mai multe generatii in Anina, putini vor sa mai paraseasca meleagurile natale. Ei spera sa se poata intretine din ceea ce pot produce pe langa case. Pentru cei de la blocuri insa viitorul are tot mai mult culoarea galeriilor in care oamenii lucrau aproape goi, sa dea tarii cat mai mult carbune.
Fara servicii si aruncati in strada
O alta colonie de mineri caraseni, amplasata la 40 de kilometri de Svinita, pe drumul care merge catre Moldova Noua, trece si ea prin momente grele. Cele patru blocuri in care mai traiesc peste 200 de familii au fost construite initial ca locuinte de serviciu ale angajatilor minei de huila de la Cozla. Au ramas aici doar cei care nu mai aveau unde sa plece, dupa ce mina s-a inchis pentru ca mergea in pierdere.
Majoritatea oamenilor sunt someri si figureaza in evidentele comunei Berzeasca. Cele 150 de milioane de lei primite la disponibilizare s-au terminat de mult. Blocurile se afla in proprietatea SC „Miniera Banat” SA. Nu au fost niciodata intabulate. Cu datorii acumulate la plata intretinerii, colonistii nu au caldura in apartamente. Apa menajera este pompata direct din Dunare. Pentru apa de baut, oamenii urca la izvorul aflat pe deal, cu galeti sau sticle de plastic. Nu se tem sa spuna cui ii intreaba ca fostul director al Minei Cozla a incercat sa ii evacueze, dupa ce nu au avut de unde sa scoata 20 sau 30 de milioane de lei pentru a cumpara apartamentele in care traiesc.
Oamenii sustin ca interesante sunt nu blocurile, ci terenul de sub ele. Oficial, pe acel loc se intentioneaza construirea unui parc ecologic. Daca intentia se va materializa, oamenilor li s-a spus ca vor fi mutati la Berzeasca, intr-un bloc construit special pentru ei. Imobilul nu a apucat sa fie terminat si este degradat de cativa ani.
La Cozla se traieste din ce da Dumnezeu: cate o mica gospodarie amplasata undeva in jurul blocurilor.
Cum trece iarna, au mare cautare ciupercile sau cate un iepure prins in padure. S-a trait o vreme din furtul de componente metalice van-dute la fier vechi. Oricum, sustin localnicii, si mina a fost inundata ca sa nu se vada cat s-a furat din ea, in loc sa fie inchisa cum trebuie. La cateva luni dupa incetarea lucrului la mina, cele patru cazane de apa din fosta baie a minerilor au disparut. Din cand in cand mai vine la Cozla cate un camion sa incarce fierul vechi pe care l-au mai gasit localnicii.
Baraca, indicator al locului sub soare
Fosta colonie a muncitorilor de la Termocentrala Anina se numeste Crivina si se afla la vreo 15 kilometri distanta de oras, pe o coasta de deal. A devenit cartier al Aninei de curand, in conditiile in care municipalitatea facea si asa eforturi supraomenesti sa sustina necesitatile orasului. Din gloria de altadata a coloniei rezervate muncitorilor si specialistilor s-a ales praful. Initial, aici existau casute de lemn. Casutele de altadata au acum saci de plastic sau cartoane in loc de ferestre. Burlanele ies in voie de unde nu te astepti. Au supravietuit cateva zeci de asemenea constructii. Printre ele mai adasta fundatiile golase de beton. Nu mai exista sistemul de incalzire, iar alimentarea cu apa a devenit demult amintire.
Oamenii isi aduc aminte ca, la inceput, tipul baracii marca strict clasa sociala a celui care locuia in ele: „Cometele” era pentru muncitori, „Dianele” – pentru maistri, iar cele mai bune, „Tomisurile”, erau rezervate inginerilor si oficialilor de la centru veniti in vizita. La inceputul centralei, la Crivina au fost aduse 6.000 de persoane, de prin toate colturile tarii. Au mai ramas astazi aproape 30 de familii. Cei mai multi sunt pensionari.
