Te aşteptai ca după declaraţiile iresponsabile ale deputatului PSD Adrian Solomon, care îi prevesteau premierului Mihai Răzvan Ungureanu soarta lui Aldo Moro, un strigăt de luptă să iasă de la indignaţii de serviciu din România. Dat fiind că vorbim în definitiv de o poliţă de asigurare pentru asasinatul politic pe care Adrian Solomon o distribuie gratis în piaţa publică („Nu este o ameninţare, este o asigurare!”, spunea dânsul), te aşteptai ca democraţii de asalt să aibă toate motivele să protesteze. Le pot spune că nu doar acţiunea în stradă împotriva proiectului Roşia Montana sau împotriva exploatării gazelor de şist este o cauză cool, demnă de luat în seamă, ci şi solidarizarea democratică şi stigmatizarea fără drept de apel a oricărui actor politic capabil de asemenea declaraţii.
Dar ce te faci când Victor Ponta, şeful ierarhic pe linie de partid şi omul care trebuia să-l demită pe Adrian Solomon, scoate o perlă de toată minunăţia după numai câteva zile, referindu-se la putere în termenii de „nici dacă-i împuşti nu e suficient”. E greu, dom’le, şi mai că-ţi vine să fugi acasă. Pentru că, oricâtă înţelegere ai avea pentru ieşiri neverosimile de acest gen, la un moment dat trebuie să ridici cât se poate de serios întrebarea dacă acest tip de abordare politică mai poate fi tolerat.
Căci degradarea discursului public din România nu este un fenomen nou şi de ani buni deja există suficienţi comentatori care atrag atenţia asupra acestui subiect extrem de tulburător. A început mai întâi prin 2007 pe la televiziunile mogulilor care au patentat reţeta jurnalismului de iobăgie, complet subordonat politic şi nicidecum diferit ca structură de campaniile de propagandă din regimurile totalitare. Apoi, fenomenul a continuat într-un mod foarte insidios, fie prin retragerea sau marginalizarea graduală din spaţiul public a foarte multor personalităţi care au vocaţia de a reprezenta repere morale în societate, fie prin înregimentarea politică a acestora. Spaţiul de centru lăsat gol a fost preluat în acest fel de extreme. Şi nu mă refer aici neapărat la extremele politice, cât la puriştii de idei, care mai ales la stânga văd că se organizează şi se impun în ultima vreme tot mai agresiv. Trupe de şoc ideologic îşi încleştează zilnic spadele şi se pregătesc pentru asaltul final.
Problema nu e că aceşti oameni nu sunt normali la cap când pur şi simplu ignoră „centrul”, care prin natura sa este mai conservator. Problema e că încetul cu încetul intră într-o logică conflictuală ireconciliabilă care îi împinge gradual spre poziţii extreme. Iar oameni care iniţial erau neutri sau cultivau un discurs de centru se simt obligaţi să reacţioneze radicalizându-se la rândul lor. Se porneşte astfel o spirală a escaladării în care lumea reacţionează în principal la ceea ce percepe a fi abuzurile celorlalţi.
Dar ceea ce trebuie urmărit nu este o eliminare a politicului, o întreprindere de altfel cât se poate de indezirabilă, ci menţinerea acestuia la cote de intensitate acceptabile. Iar declaraţiile amintite anterior nu ajută deloc în acest sens şi pun serios la îndoială capacitatea lui Victor Ponta de a exersa lidership politic.
Ca o ultimă reflecţie, în contextul războaielor napoleoniene, marele gânditor prusac Von Clausewitz observa, de pildă, că pe câmpul de luptă cu cât confruntarea se intensifică şi devine mai mortală, cu atât actorii încep să se asemene mai mult. Cu alte cuvinte, ei ajung să simtă, să gândească şi să facă aceleaşi lucruri. Dacă stai să te gândeşti, o ironie destul de tragică a vieţii, iar cei care insistă atât de mult pe o politică a pumnului în gură ar trebui să arate înţelepciune înainte să ajungă să-şi fure singuri căciula.
Camil Roman este doctorand al Departamentului de Politică şi Studii Internaţionale de la Universitatea Cambridge.
