După ce, încă de la începutul perioadei postcomuniste, a trimis în paradis clasa muncitoare, oficiala osatură a fostei orânduiri, România a expediat în purgatoriu, poate şi mai rapid, clasa mijlocie, la fel de oficial considerată osatură a noii orânduiri. Şi a rămas cu nişte bogaţi, relativ puţini, dar din ce în ce mai bogaţi, şi cu o grămadă de săraci, mereu mai mulţi şi din ce în ce mai săraci, teleportând ţara – căci alt termen probabil nu există pentru viteza cu care s-a făcut deplasarea – din Europa în pampasurile sud-americane.
Acestea sunt – vrem, nu vrem, ne convin, nu ne convin – efectele concrete ale măsurilor de austeritate adoptate în România, cele mai dure din întreaga Europă. Sunt multe explicaţii pentru ceea ce se întâmplă sub ochii noştri, pentru faptul că măsurile de austeritate – cu caracter într-adevăr generalizat în Europa – sunt însă cele mai dure din Europa, al căror cel mai mare perdant net este clasa mijlocie.
Ne place, nu ne place, faptul are legătură tocmai cu trimiterea anterioară în paradis a clasei muncitoare. Aceasta nu era în comunism, aşa cum se spunea pe atunci, clasa conducătoare şi nici măcar profitoarea de pe urma societăţii, dar, fără îndoială, reprezenta scheletul şi musculatura ei. Şi, tot fără îndoială, din clasa muncitoare se putea forma viitoarea clasă mijlocie, ca osatură a noilor rânduieli economico-sociale. Clasa muncitoare a fost însă distrusă, şi încă, dacă stăm să judecăm bine, cu o viteză istoriceşte ameţitoare, o dată cu demolarea industriei şi fără punerea a ceva în loc. România a pierdut aproape patru milioane de locuri de muncă şi mai toate au fost din rândurile clasei muncitoare. Cei mai mulţi reprezentanţi ai clasei muncitoare – probabil vreo 2,5 milioane – au îngroşat rândurile pensionarilor, foarte numeroşi fiind cei în cazul cărora s-a recurs la pensionări anticipate.
Procesul de formare a unei clase mijlocii s-a îndreptat astfel spre alte categorii sociale. Micii întreprinzători au venit din zonele de servicii şi de lucru cu publicul. Salariaţii din noile segmente privilegiate – precum utilităţile, administraţia de stat şi sectoarele financiar-bancare – au început să intre treptat şi apoi să domine arealul clasei mijlocii, cu venituri decente şi standarde normale de viaţă. Din rândurile politicienilor şi ale fostei şi noii nomenclaturi au irumpt „marii capitalişti” care au făcut averi pe seama devalizării avutului şi banului public. Cei de la ţară, dacă erau la vârste apte de muncă, au plecat în străinătate, căci agricultura românească, la fel ca şi industria, a cam închis porţile.
La începutul anilor 2000, deja se putea vorbi de un clivaj dramatic între noii bogaţi şi noii săraci din România, iar de vreo clasă mijlocie se putea discuta doar în cărţi.
Un fel de explozie a clasei mijlocii a produs creşterea economică ridicată ce a urmat. Pe baza acesteia au fost mărite substanţial salariile atât în sectorul public, cât şi în cel privat şi, mai ales, retail-banking-ul, care a înflorit în perioada 2003-2008, a dat prin creditare un impuls consistent clasei mijlocii, respectiv celor care, împrumutându-se, au putut lua case, maşini, electrocasnice, electronice. Din păcate, creşterea economică respectivă era nesustenabilă. Şi, nefiind absorbită în economie, a dispărut complet de îndată ce finanţarea externă, ce susţinuse creditul, s-a oprit. Au început paşii înapoi! Mult mai rapizi decât pasul înainte! Într-un singur an (2009), sectorul privat a dat înapoi salariile. Iar băncile au oprit creditarea. Din motive exclusiv electorale, sectorul public a întârziat un an ajustarea şi aceasta costă acum mai mult! Dar, mai ales, a intrat pe rol grosul rambursării creditelor. Restanţele cresc fabulos, căci nu se mai face faţă plăţilor. Recent-devenita clasă mijlocie ajunge din nou în sărăcie!
