Într-o discuţie recentă cu ambasadorul unei importante ţări europene am încercat să aflu ce aşteaptă statele care se opun intrării României în spaţiul Schengen, concret, ca demonstraţie a unui angajament solid în combaterea corupţiei? Mai direct: atâta timp cât este evident că România nu va reuşi să coboare corupţia la un nivel comparabil cu cel din vestul Europei mai devreme de câteva zeci de ani, care sunt, realist vorbind, aşteptările pe termen scurt ale Uniunii? Ce ar trebui să facă începând de mâine statul român pentru a-şi dovedi buna credinţă şi a convinge că s-a apucat serios de treabă?
Ambasadorul a recunoscut că nu există răspunsuri simple la aceste întrebări şi că provocarea numărul unu pentru Ungaria, ţara care deţine preşedinţia Uniunii Europene va fi exact stabilirea unui set de criterii de referinţă, măsurabile, transparente, după care să fie judecată performanţa României.
Ce ar putea intra în acest „benchmark”? Numărul de condamnări pentru corupţie? Numărul celor trimişi în judecată? Numărul de anchete începute de DNA? Numărul demnitarilor sau funcţionarilor publici arestaţi? Numărul poliţiştilor investigaţi de Direcţia Generală Anticorupţie? Valoarea sumelor recuperate la buget? Numărul camioanelor cu marfă de contrabandă reţinute la frontieră? Numărul de contrabandişti prinşi? Numărul de vameşi arestaţi?
Ambasadorul nu avea un răspuns, pentru că încă nu există unul, el urmând a fi dat cât de curând de experţii care vor elabora criteriile de evaluare. La finalul întrebărilor mele insistente a menţionat totuşi un aspect cât se poate de concret, menit să susţină criticile pe care România le primeşte de la statele care o vor cât mai târziu în Schengen: nu vedeţi că subiectul anticorupţiei a dispărut aproape de tot de pe agenda politică?
Aşa era. Acum două săptămâni, când a avut loc discuţia în cauză, mult mai proaspete ne erau în urechi declaraţiile belicoase împotriva Franţei şi Germaniei, gesturile de solidaritate ale parlamentarilor PDL faţă de colegii lor penali, dar şi incredibila iniţiativă legislativă a deputatului Daniel Buda care le oferea imunitate avocaţilor infractori.
Surprinzător (sau nu), câteva zile mai târziu tema anticorupţiei revenea spectaculos pe agenda publică, prin arestarea baronului de Argeş, Constantin Nicolescu, urmată de reacţia jenantă de apărare orchestrată de Adrian Năstase, de mişcările abile ale PDL-ului de a se distanţa de Dan Păsat (devenit peste noapte coruptul de serviciu al partidului) şi de a abroga amendamentul lui Buda, dar şi de anchetarea a numai puţin de 70 de vameşi de la Vama Siret.
Încercaţi o senzaţie de deja-vu? Nu vi se pare. Am mai trecut pe aici, într-adevăr. Nu de mult, în anii premergători aderării la UE. Morcovul intrării în Europa mişca cu greu mârţoaga puturoasă întruchipată de statul român, dar o mişca. Cum a dispărut morcovul, mârţoaga s-a dus să pască iar în bălării, lăsându-şi cetăţenii de căruţă.
Astăzi, toţi diplomaţii europeni acreditaţi la Bucureşti recunosc că orice pârghie pe care o pot folosi pentru a pune la treabă clasa politică şi a o obliga să respecte regulile de bază ale jocului, este mai mult decât binevenită. Azi e intrarea în Schengen, la anul probabil va fi altceva. Atâta timp cât Europa are ceva de dat la schimb, cu chiu cu vai ne achităm de obligaţiile minimale şi luăm notă de trecere. Progresăm. Aparent, funcţionează. Aparent.
La Vama Siret, mita pe care o primeau vameşii şi poliţiştii de frontieră ajungea la 25.000 de euro într-o singură tură de 12 ore. Aproape 20 de milioane de euro intrau anual în buzunarul acestor funcţionari ai statului, bani care adesea erau strânşi cu găleata. Funcţionari, al căror salariu oficial era de câteva sute de euro, câştigau ilegal de zeci de ori mai mult. „O maşină de făcut bani”, concluziona nonşalant unul dintre vameşii arestaţi de procurori.
O maşină de făcut bani în care toţi angajaţii erau implicaţi, de la femeia de serviciu până la şeful vămii, în care toţi ştiau cât se ia şpagă pentru a închide ochii la un cartuş de ţigări sau la un paşaport falsificat. O maşină de făcut bani care oficial funcţiona în bătaie de joc, iar neoficial avea cadenţa unui ceas elveţian. Delăsarea şi indolenţa care caracterizează majoritatea instituţiilor de stat fuseseră înlocuite la vama Siret cu o hărnicie si o disciplină care ar fi lăsat şi un neamţ cu gura căscată.
Citiţi detaliile aflate de procurori despre cum funcţiona mecanismul colectării şi repartizării banilor în funcţie de contribuţia fiecărui vameş şi poliţist şi o să aveţi senzaţia că lecturaţi un manual de management al corupţiei.
În mod normal, descoperirile făcute în acest caz ar trebui să ducă la un control la sânge în toate vămile din România. Crede cineva cu adevărat că doar la Siret se întâmplau toate acestea? Doar în nordul ţării se ia şpagă? Şi mai important – e cineva atât de naiv să-şi imagineze că mita ajungea doar până în buzunarele şefului de vamă? El nu avea superiori în Direcţia vămilor? Superiorii lor nu aveau şi ei superiori în minister? Superiorii din minister nu aveau şi ei şefi de partid care îi susţinuseră politic pentru a ocupa funcţia?
materialul se continuă în pagina 2
În răspunsurile la toate aceste întrebări putem afla cât de eficient este trocul tacit dintre România şi ţările europene care ne critică pentru corupţie.
Până acum, statul a pedepsit doar vinovaţi la nivelul vameşilor arestaţi joi şi nu a avut nici cel mai mic interes să meargă mai sus, până la ultimul beneficiar al banilor colectaţi cu găleata la toate vămile din România. De aceea, personaje precum Dinu „Vamă” sau Nini Săpunaru şi-au încheiat mandatele în fruntea vămilor şi au devenit „civili” onorabili fără ca nimeni să le atingă vreun fir de păr. Ca şi în cazurile Ministerului Transporturilor şi a Companiei de Drumuri, frăţia transpartinică a respectat şi protejat cu sfinţenie maşina de făcut bani murdari a Vămilor, indiferent cine s-a aflat la putere. Iar Europa a stat, a privit şi a înghiţit.
Astăzi, miza este diferită. O dată ce vom intra în Schengen, marile hoţii care se petrec în vămile noastre îi vor afecta direct pe toţi ceilalţi membri ai spaţiului. În mod normal, interesul pentru ca operaţiuni de curăţire radicală a corupţiei de la graniţele României, precum cea de la Siret, să fie duse până la capăt ar trebui să fie maxim. Pentru că doar arestarea si condamnarea protectorilor la nivel înalt poate garanta ca astfel de situaţii să nu continue sau să nu se repete de îndată ce ecoul scandalului se va stinge.
În acelaşi timp, nu m-ar mira ca Europa să se mulţumească ca şi până acum, doar cu jumătăţi de măsură. Să închidă ochii la campanii de imagine, la arestări de 29 de zile urmate de eliberări pe şest şi de procese care să dureze zece ani şi să se încheie cu achitări, mulţumită că i s-a oferit pretextul să remarce progrese remarcabile în lupta anticorupţie. Rezultatul ar fi că am intra în Schengen, dar statul român ar continua să piardă miliarde de euro ca şi până acum. Şi că am rata încă o ocazie pentru a deveni europeni cu adevărat, nu doar cu numele.
