6.3 C
București
duminică, 27 noiembrie 2022
AcasăSpecialCine-l poate doborî pe Ponta în turul II

Cine-l poate doborî pe Ponta în turul II

România s-a schimbat mult de la ultimele alegeri prezidențiale și până acum.

Totuși, cum spațiul e limitat, nu am să trec la o înșiruire exhaustivă a dovezilor în acest sens, ci, date fiind consecințele votului din primul tur al prezidențialelor din 2014, mă voi axa pe rolul a două categorii de cetățeni și pe o singură mare direcție: românii din diaspora și maghiarii din România, respectiv modul decisiv în care pot acești oameni să influențeze cursul pe care țara în care s-au născut îl va urma pe termen mediu și lung.

În lipsa unei clase politice responsabile și pe fondul unei inerții cumplite la reforme instituționale, economice și sociale, inerție alimentată, activ, de această clasă politică și, pasiv, de solemnul somn al opiniei publice autohtone, milioanele de români care au avut curajul să-și caute afară un rost pe măsura propriilor aspirații sau, pur și simplu, un rost dictat de constrângeri materiale insuportabile au făcut României un bine care nu comportă grad de comparație în perioada scursă de la Revoluție.

Poate că sună cinic, dar realitatea e una singură: milioanele de oameni care au plecat înfruntând necunoscutul, dezlipindu-se de familii, de prieteni, poate de niște locuri dragi de care nu s-ar fi despărțit veac, care au fost obligați să învețe de la zero o limbă și numeroase obiceiuri locale, să-și însușească stiluri mai reci sau cu totul atipice de relaționare cu cei din jur, în fine, să se obișnuiască cu o etică fără rabat și cu un anumit gen de instabilitate (la ce mă voi întoarce dacă nu reușesc?; dar dacă reușesc, ce voi face în cele din urmă – rămân aici sau o să revin în țară?), ei bine, acești oameni au trecut involuntar proba de foc a adevăratului patriotism.

De ce?

Pentru că, tocmai plecând ei, a fost posibil ca noi, cei rămași aici, să ducem o viață înzecit mai ușoară decât ar fi putut fi ea în caz contrar.

În lipsa unei economii articulate, banii trimiși de ei, miliarde și miliarde de euro anual, au constituit o resursă vitală pentru bugetul național.

Din păcate, o parte semnificativă a acestor bani a luat calea conturilor ascunse ale marilor corupți ai nației și trebuie reținut acest detaliu: atunci când Adrian Năstase, Dan Voiculescu, Viorel Hrebenciuc și alții asemenea lor au prăduit statul român, i-au prăduit implicit și pe concetățenii care cu greu și-au făcut un rost la mii de kilometri distanță, pentru că dijma asta a atins inevitabil și sutele de euro pe care fiecare și-a planificat să le trimită lunar familiei, rudelor, chiar prietenilor de acasă.

Mai mult decât atât, șomajul a putut fi menținut în limite acceptabile, în condițiile în care crearea de noi locuri de muncă nu a fost niciodată asul din mânecă al României, în condițiile în care mediul privat este constant subminat de taxe aberante, cheltuieli publice nesăbuite, tunuri nesimțite și tradiționala impredictibilitate a cadrului legislativ.

Nu în ultimul rând, plecarea câtorva milioane de români la muncă în străinătate a fost și o supapă prin care România s-a ținut departe de instabilitate socială cronicizată și de o explozie fără margini a criminalității.

Știm cu toții că falii structurale precum șomajul uriaș, coroborat cu presiuni insuportabile pe bugetele asigurărilor sociale, sănătății sau educației tocmai la așa ceva conduc.

Încă o dată, deci, românii plecați în străinătate au demonstrat cu prisosință că, tocmai alegând să facă ceea ce a fost mai bine pentru ei înșiși, au făcut de fapt un lucru mare pentru țara lor.

Iată de ce spun că în pliurile gestului lor de a pleca și ale îndrăznelii fiecăruia în parte de și a crede că va reuși se întrevăd forme tăcute, chiar dacă implicite, ale unui patriotism autentic.

În definitiv, nu vorbele, ci faptele i-au caracterizat pe marii patrioți din istoria fiecărei națiuni.

Și mai este aici vorba de ceva extrem, dar extrem de important: faptul de a-și fi luat viețile în propriile mâini constituie, în sine, o mutație fundamentală în mentalitatea acestor oameni, iar partea și mai bună a lucrurilor este că mutația în speță are potențialul ei inegalabil de contagiune.

Când există deja un nucleu de câteva milioane de oameni care au așteptări și pretenții sănătoase de la ei înșiși, dar și de la societate în ansamblul ei, devine imposibil ca „boala” pe care o duc pe picioare să nu se răspândească.

Și se va răspândi aici, „acasă”.

E drept, vorbim de un proces care mănâncă timp, însă unul care avansează.

Dar ceea ce este foarte important ține de faptul că nu mai e cazul să așteptăm ca respectivul proces să ajungă la punctul lui terminus natural.

Putem încasa dividende de pe urma lui încă de pe acum.

De ce?

Pentru că numărul deja mare (aproape patru milioane după estimările cele mai realiste) le conferă românilor din străinătate o putere de care tot ce trebuie să facă este să fie ei înșiși conștienți.

De la muncitor la universitar, ei pot contribui masiv la reformarea clasei politice din țara de origine.

Numărul lor, după cum ziceam, autonomia lor și spiritul lor sunt cele care îi vor obliga pe politicienii de acasă să se schimbe, vor nu vor.

Au alte pretenții, alte repere și au învățat să se intereseze, după puteri, de viața cetății.

Apoi, din nou grație numărului lor, pot contrabalansa nucleul acela dur de acasă, format din oameni lipsiți de orizont, care fie își vând votul pentru o sticlă de ulei, fie înghit pe nemestecate propaganda de tipul RTV/Antena 3, fie nu îi interesează cine câștigă, cine candidează, cât ar putea ei înșiși pierde.

Or, pentru asta trebuie doar lăsați să voteze toți acei români din diaspora care doresc să o facă.

Ei pot contrabalansa efectele care decurg din atitudinea acelor conaționali din România care nu înțeleg ce armă puternică este exercitarea dreptului democratic de a vota în cunoștință de cauză.

Iar asta va fi spre binele tuturor, inclusiv al celor care nu dau doi bani pe ceea ce se poate întâmpla cu țara lor și cu ei înșiși dacă vor continua să doarmă.

Tot astfel, vor ajunge în sfârșit să aibă liniște și morții fără somn, răposații întinși pe listele de votare de politicieni fără Dumnezeu, ca Dragnea & Comp.

De la un scrutin prezidențial la altul, numărul românilor din diaspora care vor să voteze este tot mai ridicat, dovadă statisticile.

În 2 noiembrie 2014, după ce ani de zile au alimentat bugetul României și au insuflat cu picătura chinezească repere proaspete în mentalitatea celor de acasă, românii din străinătate au dovedit că devin tot mai conștienți de capacitatea lor de a contribui la schimbarea în bine a țării care odinioară îi deziluzionase.

Modul în care s-au zbătut să voteze, iar apoi felul în care au reușit să mențină trează atenția publică asupra piedicilor scandaloase pe care Guvernul Ponta le-a pus în calea dreptului lor de a vota au făcut de natura evidenței faptul că pot să miște munții, că sunt tot mai conștienți de forța lor și că le pasă de locul și de oamenii pe care i-au lăsat în urmă.

Ce se va întâmpla în 16 noiembrie tot numai de ei depinde.

Încăpățânarea lor de a lupta cu morile stricate de la București va fi din nou vitală, iar dacă vor ca și în următorii ani să găsească, atunci când vor veni în vacanțe, o Românie cu granițele deschise larg pentru ei și la fel de prietenoasă cu rudele rămase în țară, atunci este obligatoriu să se mobilizeze încă și mai mult decât au făcut-o deja în duminica primului tur.

Să fie, totodată, conștienți că piedici noi li se vor pune în față și brațe încrucișate i-ar putea iarăși întâmpina, dar să nu clacheze.

Sunt sigur că obstacolele pe care le-au avut de înfruntat atunci când au părăsit România pentru o nouă viață și o altă țară au fost incomparabil mai multe și mai mari, iar ei înșiși mai puțin pregătiți să le gestioneze.

Or, dacă tot au reușit atunci, cu atât mai mult pot reuși acum.

Așa e, Guvernul de la București a astupat urnele în care ei ar fi trebuit să introducă proiectul de țară pe care și-l doresc.

Așa e, oameni ca Victor Ponta, Titus Corlățean sau Liviu Dragnea au făcut pe proștii când a venit vorba să sporească numărul de secții de votare, de ștampile și buletine de vot, să facă posibil votul prin corespondență, deși sunt bine informați că, de exemplu, mii de medici români pleacă în fiecare an în țări precum Germania, Franța sau Anglia și că, dacă rămânem numai la acest caz concret, diaspora românească din statele respective se modifică de la lună la lună.

Cu fiecare lună e tot mai numeroasă.

Dar, până la urmă, Ponta, Corlățean sau Dragnea ce pot să reprezinte?

Sunt niște nume mici, biete figuri, cavaleri palizi ai nesăbuinței, ignoranței și relei-credințe.

Urmele lor în viața publică pot fi șterse ușor și definitiv printr-o mobilzare exemplară a părții sănătoase a societății în care trăim.

Corect, dacă nu o vom face, tocmai micimea lor riscă să șteargă alte urme – pe ale noastre.

S-a întâmplat atât de des asta în istoria lumii, încât nu cred că suntem în situația de a mai rata un tren.

Spuneam, însă, la începutul textului că voi atinge aici rolul nu uneia, ci a două categorii de cetățeni români.

Că, în afară de ceea ce pot face românii plecați din țară voi vorbi și de ceea ce pot face maghiarii care trăiesc în țară.

În turul al doilea, aportul lor va fi esențial în modelarea României de după 2014.

S-au născut aici, conviețuim și, cu siguranță, își doresc să trăiască în continuare în preajma unor români decenți, deschiși spre dialog, dar și să fie reprezentați de politicieni care îi prețuiesc la vedere, fără a-i disprețui în culise.

Scriam pe 22 decembrie 2013, deci fix cu un an înainte ca noul președinte să se instaleze oficial în funcția supremă în stat, că românii și maghiarii ar trebui să-și pună la modul serios problema unei, ziceam atunci, „mici uniri” (fără ca termenul „mic/mică” să fie unul reducționist; el doar păstrează proporțiile în raport cu ceea ce numim, în general, „marea unire”).

Scriam, deci, atunci ceva de bun simț.

Acuzam, pe fond, un fel de pedeserizare a UDMR, partid pe care beția puterii l-a făcut adesea să se rupă de comunitatea etnică pe care liderii formațiunii se bat cu pumnii în piept că o reprezintă asudând strașnic: „De pildă, triunghiul Mureş-Harghita-Covasna circumscrie una dintre cele mai sărace zone din România, în condiţiile în care cele trei judeţe fac parte din cea mai dezvoltată regiune a ţării.

Apoi, electoratul maghiar trage în acest moment cot la cot cu cel român, în planul nivelului de bunăstare – maghiarii primesc aceleaşi pensii de mizerie care-i ajută şi pe români să moară cu zile.

Pe fondul diminuării masive a investiţiilor străine directe şi a unei politici tembele de stimulare a mediului de afaceri, maghiarii beneficiază de acelaşi acces precar la piaţa muncii de care au parte şi românii.

La fel, nivelul evaziunii fiscale, taxele aberante, risipa bugetară şi fraudele cu bani publici bagă adânc mâna în buzunarele rupte ale tuturor contribuabililor din România, indiferent de etnie.

O justiţie nereformată, în care omul de rând are parte de celerba “moarte cu dreptatea-n mână” îi afectează în egală măsură pe toţi, deci nu face discriminare pozitivă.

Sau i s-o părea cuiva că în spitalele patriei se îmbolnăvesc doar românii, nu şi maghiarii, că numai primii aduc bani de acasă pentru medicamente sau că dau şpăgi pentru a-şi trata pneumonia sau apendicita?

Ne-ar putea convinge liderii UDMR că numai românii sunt afectaţi de slaba dezvoltare a sistemului naţional de educaţie, în timp ce maghiarii se bucură să-şi ducă copiii la grădiniţe şi şcoli care excelează la capitolul programă, dotări şi calitatea predării?”

Acuzam, deci, spiritul pesedist/pedesrist, profund corupt, căruia UDMR i s-a dedulcit de-a lungul ultimilor 15 ani, ignorând faptul că efectele nocive ale acestei pervertiri le suferă nu doar românii, ci și maghiarii, așa, frățește, laolaltă.

Când, în august 2014, spuneam, într-un alt editorial, că PSD reprezintă „cel mai mare pericol pentru România”, arătam inclusiv faptul că „triumfalismul celor care anunțau din toți plămânii, mai ales în preajma europarlamentarelor, că României multe i se pot reproșa, dar nu și păcatul existenței unor curente în curs de coagulare sub forme maligne, care pot varia de la Frontul Național francez, la Jobbik-ul unguresc, pierde substanțial în greutate”. Și mai arătam că PSD a contribuit din plin la această realitate.

Or, astăzi, maghiarii din România au ajuns, cred, în punctul fără întoarcere, în care trebuie să înțeleagă mai mult ca oricând faptul că PSD-ul nu este o joacă, ci o amenințare comună, pentru români și pentru maghiari.

Evoluțiile care au urmat imediat după turul I al prezidențialelor din 2014 sunt o dovadă în plus.

Candidatul PSD, Victor Ponta, l-a curtat intens pe extremistul Corneliu Vadim Tudor și a obținut în cele din urmă sprijinul „neprețuit” al acestuia pentru turul II.

Evident, detaliile subterane ale înțelegerii (pentru că Vadim nu oferă gratuit pielea ursului din pădure) nu vor fi făcute publice, dar nici nu sunt prea greu de intuit.

Același PSD a obținut în final și suportul populistului cu accente prostesc-naționaliste, Dan Diaconescu, un tip condamnat în primă instanță la închisoare cu executare pentru șantaj.

Curios, însă, dar în fața acestor ieșiri în decor ale PSD, UDMR nu a reacționat imediat, iar ăsta mi se pare a fi încă un semn consistent de ruptură între liderii Uniunii și comunitatea pe care o reprezintă.

E drept, joi, la câteva zile după coalizarea lui Ponta cu nefrecventabilul Vadim, UDMR a luat decizia de a lăsa la latitudinea electoratului său modul în care să voteze în tutul al doilea, Kelemen Hunor arătându-se doar cu jumătate de gură deranjat de târgul Ponta-CVT.

De reținut, totuși, că nu a ieșit de la guvernare și nici nu le-a cerut clar maghiarilor să nu voteze un candidat care se aliază cu inamicii declarați ai comunității.

Prin urmare, acesta fiind fondul, rămâne de datoria cetățenilor maghiari de etnie maghiară să își depășească fără ezitare politicienii lipsiți de simțul răspunderii și al istoriei.

Iar asta s-ar traduce nu printr-o șovăielnică și lipsită de măsură atitudine de a sta în casă pe 16 noiembrie, ci de a merge efectiv la vot și a le da șah mat PSD-ului și lui Victor Ponta, a căror sete de putere joacă pe degete sensiblități interetnice care dacă vor înceta a fi tratate cu delicatețea necesară ar putea deschide periculoasa Cutie a Pandorei.

De ce nu s-ar uni românii și maghiarii?

P.S.: Asistând la lanțul acesta de trădări a diasporei românești, ajungi să te mai întrebi ceva. Nu cumva, în perioada, asta se urmărește la vârful PSD, al Guvernului și al MAE nu doar reducerea prezenței la vot a românilor din străinătate, ci și obținerea unui bonus mare cât casa? Care bonus? De pildă, epurarea, evident că pe motive de „incompetență” în organizarea scrutinului, a unor diplomați, inlcusiv ambasadori, considerați incomozi din varii motive. De pildă, pentru că ocupă funcții la care tânjesc unii politruci de pe orbita unor grei din PSD sau pentru că respectivii diplomați nu au luat poziție de drepți în fața comenzilor politice venite de la București sau pur și simplu pentru că diverse personaje cu conexiunile potrivite ar fi avut la un moment dat ceva de împărțit cu respectivii, iar acum, că ajung la butoanele puterii, cer să cadă capete. Oricare ar fi motivele, acesta va fi un subiect major de urmărit în perioada următoare. 

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă