Libertate şi capital
Mărturisesc că am decis să scriu aceste rânduri în urma parcurgerii studiului „Jaful vs. Dreptul de a nu minti. Libertatea politica nu poate exista fara libertate economică” realizat de Lucian Croitoru, distins economist, consilier al guvernatorului BNR.
Impresia ce m-a dominat parcurgându-i rândurile a fost că din toate acele explicaţii şi afirmaţii lipsea ceva, poate o perspectiva sociologică.
Orice economie dezvoltată are nevoie de un capital privat care să fie investit în acţiuni aducătoare de plus valoare (extindere, investiţii în lansarea produselor noi, marketing, etc). Acesta capital trebuie să fie privat căci altfel, şi tot discutăm de 20 de ani, statul e incompetent în economie (cel puţin aşa zicem noi, nu şi alte ţări). Capitalul privat nu există însă la momentul trecerii la capitalism a unei societăţi/economii centralizate, cum era cea a României în 1990. Ca urmare trebuie să aibă loc un transfer de capital dintre zona publică spre cea privată.
In societăţile dezvoltate economic şi politic transferul se face în mod concurenţial (licitaţii de active la care câştigă cel ce oferă cel mai bun preţ, concesiuni în care câştigă cel ce oferă redevenţa cea mai bună se angajează să facă investiţii etc) sau nu îşi mai are sensul, deoarece nu mai e nimic de transferat. Pentru aceasta însă aceste ţări au sisteme juridice, economice bine puse la punct, experimentate şi ajustate fin timp de zeci de ani, dacă nu sute de ani. Am convingerea ca acest lucru se va întâmpla şi in România însă nu în 20 de ani ci poate în 50 de ani. Două decenii e mai nimic pe scara istoriei? Aceasta nu pentru că nu avem libertatea politică sau economică, ci pentru că acest transfer nu s-a încheiat şi are loc, zi de zi, sub ochii celor atenţi. Să ai aceste libertăţi rămâne deocamdată un lux dată fiind desfăşurarea în continuare a acestui proces.
Intr-o societate există totdeauna o concurenţă intre viteza procesului cu care activele statului centralizat trec în zona privată şi cea cu care statul reglementează acest proces, făcându-l echitabil, transparent, eficient şi aducător de venituri pentru el. Mi se pare evident însă că viteza primului proces este superioară celui de-al doilea, mult mai birocratic. Legea socială e simplă. Ce nu e interzis, e permis (chiar dacă nu e obligatoriu şi util pentru societate) iar ea a stat la baza transferurilor de după 1990. Este mai uşor să vinzi o uzină pe nimic în situaţia în care nu sunt impedimente legale şi nu există teama încălcării legii (inexistente) – situaţia anilor 1990, decât să legiferezi vânzarea uzinelor, procedura birocratică ce presupune legi, decizii ale Parlamentului etc. Pe treptele scării ce are la un capăt vidul legal iar la celălat capăt deplinătatea acestui sistem legal apar uneori decalaje, iar noi suntem, undeva, la mijloc. Spre exemplu, legea care interzicea fapta exista în 2005, spre exemplu, dar nu şi modalităţi de aplicare eficientă a acesteia de către instanţe, organele de cercetare penală. Astfel putem vedea în zilele noastre persoane cu poziţii relativ înalte cercetate de abia acum de justiţie.
Deşi ştiu că nu ar fi fost posibil, mă gândesc dacă nu cumva în 1990 era mai bine ca statul să interzică timp de cinci ani vânzarea oricăror active, semnarea oricăror contracte cu sectorul privat până când elabora şi o legislaţie corespunzătoare în domeniu şi crea un sistem judiciar puternic.
Cei care au condus România după 1990 au fost prea puţini interesaţi de concepte, de libertăţi, ci de transferul „de la stat, la privat”. Procesul continuă şi astăzi, intr-o formă mai rafinată, iar efectele le vedem. In 1990 o firmă de stat era vânduă investitorilor străini fără prea multe explicaţii (fiind necesară doar reamintirea ideii publice că avem nevoie de investitori străini care vor salva fabrica în cauză – vezi cazul ARO cumpărat de un americani), acum explicaţiile sunt obligaţia eficientizării stabilită de FMI (paradoxal, undeva corectă). Consultanţi în investiţii ce asistă statul stabilesc preţuri de nimic la vânzare sau condiţii contractuale dezavantajoase, invocând adversitatea economiei mondiale. Cine poate verifica? Statul se spală pe mâini pasând responsabilitatea pe consultanţi, iar aceştia vin cu tot felul de formule (vezi contractele FIDIC aplicate la contractele de infrastructură dîn Româania, recunoscute la nivel internaţional, dar nefolosite de nicio ţară avansată).
In tot acest peisaj mai trebuie amintit un lucru. Rolul raţionalizărilor. Din amintirile mele acestea pot fi definite ca o tentativă de îmbrăcare în formă raţională, dezirabilă social, ce include valori morale acceptate de societate, a oricăror acţiuni ce au în adâncime alt scop (îmbogăţirea, spre exemplu). In societatea românească aceste raţionalizări ( de tipul trebuie să vindem deoarece privatul e mai eficient ca statul, micşorăm pierderile la buget, pentru că ne-a impus FMI, CE etc) au fost prea puţin discutate, analizate, demontate public în analize făcute de presă. Românul fie nu a fost interesat de acestea, fie presa a vândut cititorilor şabloane şi stereotipuri, nu a înţeles sau nu a dorit să schimbe curentul gândirii românului de rând.
Mai e un lucru de zis, în ceea ce priveşte afirmaţiile dnului Croitoru. Domnia sa face referire la efectul nociv pe care il poate avea o masă de votanţi beneficiari ai transferurilor la stat asupra finanţelor publice. Intr-adevăr ei cresc costurile publice. Insă tot atât de adevărat este că dacă legislativul şi partidele politice sunt sensibile la posibilele acţiuni electorale ale acestei mase ce trăieşte din transferuri, ele sunt tot atât de sensibile la presiunile lobbyul, discursurile chiar reacţiile mediulu de afaceri care cer taxe mici. Unii vor deci să încaseze mai mult de la stat, alţii vor să îi plătească mai puţin. Am ajuns într-o situaţie ciudată. O mare companie îşi poate vinde produsele într-o ţară, deoarece există libertatea comerţului, însă tot atât de bine îşi poate închide fabrica din acea ţară sau poate să nu plătească taxe în aceasta, deoarece există libertăţile economică şi de circulaţie a capitalurilor. Facilităţile fiscale acordate acestuia, legislaţia laxă privitoare la regimurile avantjoase fiscal stirbeşte pe de altă parte veniturile statului. Din competiţia dintre stat pentru investitori, câştigă multinaţionalele. Costurile cresc odată cu pretenţiile beneficiarilor de transferuri de la buget, iar veniturile scad odată cu ameninţările multinaţionalelor cu mutarea în ţări cu regimuri avantajoase. Discuţia cu transferurile către votanţi ar trebui echilibrată cu aceste aspecte
Domnul Croitoru are dreptate. Nu avem nici libertate economică deplină şi nici politică. Insă trebuie constatat că între acestea două există corelaţii. Exceptând nişte exemple pe care tind să le consider mai degrabă execepţii (gen Singapore, China) corelaţia între cele două categorii e puternică. Libertatea economică crează libertate politică şi invers. Libertatea economică, consfinţită de stat, se acordă însă de abia după ce s-au stabilit polii puterii într-o economie. Altfel, libertatea e un capital prea scump pentru a fi lăsat în voia sorţii. „Cum pot eu să intru în competiţie liberă, cum cere acum Uniunea Europeană, cu un gigant european care s-a ridicat în urma ajutoarelor primite în urmă cu zeci de ani de la statul din care provine” mi se confesa într-o zi patronul unei firme cu cifră de afaceri de zeci de milioane de euro.
Libertatea economică şi politică va exista în opinia mea în România de abia când vom avea un capital autohton puternic, capabil să se reproducă, fără a se umfla prin transferuri gratuiote ale resurselor statului către el.
