În trecerea Sa prin materialitatea lumii, Mântuitorul a adus o filosofie simplă de viaţă: „Să-L iubeşti pe Dumnezeu şi să-ţi iubeşti aproapele, ca pe tine însuşi”. Apostolul Ioan evidenţia conţinutul iubirii, scriind că „dragostea de Dumnezeu şade în păzirea poruncilor Lui”. De altfel, Dumnezeu Însuşi a dat o dispoziţie în acest sens, semnând-o cu eternul „EU SUNT”: „Să ¬păziţi legile şi poruncile Mele. Omul care le va păzi, va trăi prin ele!” Ceea ce s-a adăugat, ulterior, la acest concept, a generat doar judecăţi cu valoare de sofisme, menite a ridica bariere artificiale între oameni. Esenţa Evangheliei – a veştii bune a Învierii – e următoarea: Sub vălul de uitare al timpului, se stinge / Tot ce pe scena lumii, vremelnic, s-a-ntrupat. / Un singur adevăr, doar, răzbate şi învinge! / El dă speranţă lumii: „HRISTOS A ÎNVIAT!”
