Atunci cand compania petroliera China National Offshore Oil a incercat sa preia concernul american UNOCAL acum doi ani, chinezii au declansat o furtuna politica in Statele Unite. Iar in momentul in care Dubai Ports World a cumparat compania britanica P&O Steam Navigation, faptul ca P&O avea in administrare porturi de pe teritoriul american a aprins si mai mult dezbaterile in contradictoriu din America.
Am putea crede ca o tara ca SUA, cu un deficit anual de cont curent de 800 de miliarde de dolari, realizeaza ca o asemenea prapastie nu se poate finanta decat prin vanzarea de active, ceea ce inseamna ca strainii cu bani sa cumperea drepturile de proprietate si control asupra unor afaceri americane. Dar SUA – sau cel putin congresul si mass-media – nu pricep. In mod evident, americanii spera intr-o lume in care politicile lor fiscale ineficiente si generatoare de deficit, rata foarte scazuta de economisire privata si rata moderata de investitii vor continua sa fie finantate de capitalurile straine, ale caror proprietari vor fi fericiti sa-si asume riscurile fara sa-si poata exercita controlul asupra activelor detinute.
Am putea la fel de bine banui ca investitorii straini ar tremura de frica in fata unor atari conditii si ca se vor feri de activele in dolari. Dar lucrurile nu stau deloc asa. Preturile in crestere ale petrolului au generat venituri enorme din export pentru guvernele din Orientul Mijlociu, iar acestea sunt inca dispuse sa investeasca profiturile in active americane. Similar stau lucrurile si cu Rusia, ai carei oligarhi, dar si managerii uriasului fond de investitii de stat creat de ministrul de finante Alexei Kudrin vor sa investeasca profiturile din afacerile cu petrol in SUA.
Guvernele din Asia, in frunte cu cel al Chinei, considera importurile din SUA o ultima solutie. Cheia strategiei lor de dezvoltare este sa foloseasca forta de munca migrata de la sat la oras pentru a produce bunuri destinate exportului pe piata americana. Liderii asiatici se indoiesc de succesul unei strategii alternative, bazata pe stimularea cererii interne din tarile lor. Dar acest lucru inseamna ca ei trebuie sa sustina o valuta interna slaba in relatie cu dolarul – in consecinta, rezervele lor investite deja in SUA trebuie sa sporeasca.
Desigur, intr-o zi toate aceste considerente vor inceta sa existe. Poate ca adevaratele valori ale valutelor asiatice vor creste brusc ca rezultat al unui puseu inflationist in Asia. Sau poate ca dolarul se va prabusi si se va ajunge la o crestere brusca a inflatiei in SUA, daca Banca Centrala va decide ca renuntarea temporara la tinta de inflatie este un rau mai mic decat somajul generat de colapsul dolarului si explozia ratei dobanzilor.
Un guvern care se asigura impotriva riscului politic prin plasarea sporita a rezervelor in titluri denominate in dolari evita, ce-i drept, unele pericole. Dar acelasi guvern se expune unor alte riscuri, mai ales daca isi plaseaza investitiile exact in acea felie a activelor si obligatiunilor de stat si corporatiste pe care politicienii americani o considera neproblematica – in sensul in care nu e o problema grava daca ea este detinuta de straini. Obligatiunile nominale nu sunt bine protejate impotriva inflatiei; pe termen lung, activele transformabile in cash, dar lipsite de posibilitatea unui control efectiv sunt extrem de vulnerabile fata de vulturii lumii financiare. Guvernele prudente si investitorii privati prudenti ar putea identifica metode de diversificare.
Dar care sunt acestea? A cumpara titlurile emise de alte tari ar echivala cu abandonarea obiectivului de a sustine o valoare redusa a respectivelor monede nationale fata de dolar. A prelua companii americane pe de-a-ntregul ar declansa discursuri belicoase in Congresul SUA. Ar fi deci nevoie de organizatii intermediare care sa acorde mai mult control strainilor, sa permita diversificarea pe o arie mai larga a activelor aflate in SUA si in acelasi timp sa pastreze aparentele unei origini 100% americane fata de politicienii americani.
si iata ca intra in scena grupul Blackstone. Investitia chineza de 3 miliarde de dolari in Blackstone – insignifianta fata de rezervele de 1,3 trilioane de dolari, care vor atinge probabil 1,5 trilioane la finele anului si probabil 2 trilioane in 2009 – reprezinta doar un test, o proverbiala incercare a marii cu degetul. La inceput, China va detine indirect procentaje reduse din multe companii americane si probabil ca obiectiile uzuale vor lipsi. China va obtine astfel o diversificare a riscurilor, va reduce presiunea preturilor care a tinut profiturile obtinute din rezerva valutara la un nivel scazut si va evita problemele politice. La randul sau, grupul Blackstone va obtine noi plasamente si noi comisioane.
Unii obsevatori cred ca reactia politica negativa fata de strainii care "cumpara America" este factorul care va pune capat actualei configuratii a dezechilibrelor globale. Afaceri precum investitia chineza in Blackstone amana asemenea reactii negative, dar nu pentru mult timp: 3 miliarde de dolari echivaleaza cu rezerva valutara acumulata de China in mai putin de trei zile lucratoare.
Intrebarea care se pune dupa investitia chineza in Blackstone este: cat de departe poate merge acest proces? si la cat control vor fi renuntat investitorii americani in final?
J. Bradford DeLong, profesor de stiinte economice la Universitatea Berkeley, California, a fost adjunctul secretarului american de stat al trezoreriei in perioada administratiei Clinton.
Copyright: Project Syndicate, 2007.
www.project-syndicate.org
