Aceasta este întrebarea la care va trebui să răspundă fiecare alegător în anul 2012. Este suficientă ura faţă de Băsescu şi PDL pentru a trimite în fruntea ţării doi oameni iresponsabili, (semi)analfabeţi economic şi politic, lipsiţi de dimensiune europeană sau internaţională, extraplaţi intelectual, complet amorali, găunoşi în infatuarea afişată agresiv, egală numai cu incompetenţa şi suficienţa care-i defineşte şi extrem de periculoşi prin tendinţele autoritare? Aţi da ţara pe mâna a doi oameni pe care nu poţi să-i defineşti decât prin ceea ce nu sunt, pentru că nu au nicio calitate care să-ţi permită să spui că sunt ceva?
Dacă printre dumneavoastră se mai numără unii care ezită sau au îndoieli să încredinţeze destinul României acestor personaje de o nemeritată notorietate, se pare că există în schimb un grup foarte puternic în interiorul PDL care exact acest lucru şi-l propune: să aducă USL la guvernare. Raţionamentul din spatele acestei strălucite strategii sinucigaşe este simplu. Îi laşi pe susamintiţii să-şi dea măsura incompetenţei vreme de patru ani, timp în care tu, PDL, îţi lingi rănile, te reorganizezi, strângi rândurile şi te reinventezi (rebranduieşti, etc) sub altă pecete decât cea a lui Traian Băsescu şi te întorci în 2016 în chip de salvator al patriei călare pe cal alb. Avantajul acestei strategii este că nu e nevoie să te reformezi, nu e nevoie să te străduieşti să devii atrăgător pentru zona activă a societăţii prin recrutarea de creiere noi din noua clasă europenizată/americanizată pentru a-ţi spori zestrea de competenţă a partidului, nu e nevoie să introduci criterii de integritate, standarde anticorupţie şi alte mofturi oengiste. Nu e nevoie să faci nimic: stai cuminte sub mâna de fier a conducătorului şi aştepţi până ceilalţi îşi rup gâtul. Aceasta pare să fie starea de spirit dominantă în PDL înainte de convenţia de sâmbătă. Nici vorbă de vreo strategie inteligentă, diabolică sau ambele pentru anul electoral 2012.
Obiectivul câştigării alegerilor de anul viitor, atât de ferm asumat atât de Emil Boc cât şi de Vasile Blaga, nu este decât un basm pentru galeria de gură-cască politici. Pedeliştii se pregătesc să intre în conservare timp de patru ani şi singura problemă pe care şi-o pun este care dintre cei doi poate să-i treacă mai bine şi mai în siguranţă prin urgia usl-aşă. Acesta este şi motivul pentru care Blaga, un om fără pic de charismă şi lipsit de orice forţă de atracţie electorală pare să fie preferatul membrilor de partid. Spre deosebire de Boc, care a fost mult prea apropiat de Băsescu, Blaga nu şi-a tăiat toate punţile şi canalele de comunicare cu USL. La vremuri de restrişte, Blaga poate negocia, la o adică, un rest de bani pentru o primărie PDL în nevoie, o imunitate pentru un parlamentar prea entuziast, un contract cu statul pentru un om de afaceri însetat. Nu mult, că e conservare, dar suficient pentru a asigura supravieţuirea. Am auzit zilele acestea că Blaga ar reprezenta „schimbarea‘‘ şi „speranţa‘‘ în PDL. Nu că Blaga ar fi vreun Obama în variantă pedelistă, nici vorbă. „Schimbarea‘‘ Blaga înseamnă sfârşitul aventurii Băsescu şi întoarcerea la vechiul stil de a face politică „între noi‘‘, pe baza a 10-15%, ca pe vremea PD-ului. La asta aspiră şi Blaga şi locotenentul său Sorin Frunzăverde, reprezentant tipic al speciei politice de subterană cu efecte nocive la suprafaţă. Cât despre „speranţă‘‘, e speranţa de supravieţui iernii antonesco-pontisto-voiculesciene.
Dacă PDL ar fi fost serios în legătură cu încercarea de a câştiga alegerile din 2012, ar fi ştiut foarte bine ce trebuia să facă pentru a-şi recâştiga credibilitatea pierdută.
- Anticorupţia. Liderii PDL trebuia să adopte imediat criteriile de integritate ale Monicăi Macovei. Ridzi, Păsat, Botiş etc, afară din partid imediat şi fără discuţii cu scuze pentru politica de cadre proastă a partidului. Măsuri absolut necesare: Asumarea ca politică de partid a depolitizării totale a managementului companiilor şi regiilor de stat – înainte ca Băsescu să admită că a recurs la autoritatea FMI pentru a frânge rezistenţa guvernului Boc – precum şi a deconcentratelor. Introducerea unor criterii unitare de transparenţă maximă în achiziţiile publice, inclusiv în licitaţiile pentru proiectele de infrastructură. Restructurarea din rădăcini a Ministerului Finanţelor şi ANAF astfel încât în momentul în care inspectorului sau directorului i-ar fi trecut prin cap sintagma „bani pentru partid‘‘ să fi fost deja cu bagajele făcute la uşa instituţiei.
- Taxe şi impozite. PDL ar fi trebuit să îşi asume un proiect radical de limitare atât a numărului taxelor şi impozitelor cât şi a nivelului acstora, chiar dacă asta înseamnă asumarea ideii de Constituţie Fiscală, limitarea puterii statului de a taxa. Pentru că banii oamenilor stau cel mai bine în buzunarul lor, PDL ar fi trebuit să fac explicit faptul că reducerea deficitelor trebuie făcută prin reducerea cheltuielilor, nu prin mărirea taxelor. Guvernul Boc „a reuşit‘‘ să facă totul prost: a redus cheltuielile insuficient şi a mărit taxele.
- Premierul şi Parlamentul. Maurul Boc şi-a făcut datoria. PDL ar fi trebuit să aibă puterea să se aşeze în spatele unui alt premier, unul ale cărui competenţe economice să fie dincolo de orice îndoială şi care să inspire încredere populaţiei. Un premier care să poată funcţiona ca locomotivă în alegerile din 2012 în confruntarea cu cei doi uselişti, care să pună în aplicare un program fără compromisuri şi fără milă. Un buldog care, în Parlament, să pună cu mână de fier partidul în sprijinul unui asemenea program era mai mult decât util partidului. Aşa, nu e de nici un folos.
Pentru a putea face aceste lucruri, PDL ar avea nevoie de lideri cu forţă şi claritate morale, cu viziune strategică pe termen mediu şi lung, oameni cu vocaţie politică şi pasiune pentru a-şi servi naţiunea. Din nefericire, nici Boc, nici Blaga nu sunt astfel de oameni. Aşa, fie că vreţi sau nu, şansele unei guvernări de coşmar Antonescu-Ponta cresc.
