De ce le place romanilor atat de mult in Italia, de risca acum sa-si lase pe acolo nu doar amprentele, ci si pielea? Fiindca in anii comunismului cenusiu din Romania mai tot ceea ce venea din Italia deborda de acea veselie teatrala, de exuberanta latina pe care si romanii ar fi vrut sa le poata arata. Sigur, nu se putea ajunge la ei decat cu greu. Dar italienii (nu doar comunistii lor dornici sa vada cum arata comunismul real) isi faceau drum spre Carpati. Iar unele fete norocoase gaseau la ei chiar si un pasaport de iesire din tara. Nu puteai sa nu observi nonsalanta studiata cu care un tanar se extragea alene din masina lui rosie cu numar de Milano, dinaintea celui mai luxos hotel al orasului, printre cateva Moskoviciuri pricajite.
Si chiar daca pasea direct intr-o balta rece, piciorul lui era incaltat in cel mai fin pantof, diafan ca o petala, iar la gat tinea lejer o impecabila cravata, chit ca-i inghetau brusc meningele! Fetele picau in extaz, noi il injuram printre dinti, admirandu-i insa stilul din care emana atata libertate. Repede trageam insa concluzia ca nu era decat un macelar care venea sa-si cheltuiasca banii castigati un an intreg, numai cat sa faca pe nebunul pe la sarantocii de noi. Poate era, poate nu era asa. Ce daca? Oricum eram convinsi ca italienii stiau sa traiasca asa cum noua ne-ar fi placut sa traim: risipitori si fantezisti, iubitori de viata, artisti cu gesturi grandilocvente, sensibili si inventivi, dar fara griji reale si complicatii, fara metafizica prapastioasa a rusilor.
Nu ma mira ca Italia a devenit pentru emigrantii romani o adresa de predilectie. Asemanarile dintre cele doua limbi, mistica originilor cosangvine, chiar un evident talent comun de-a fi sociabili ni-i faceau mai apropiati decat pe francezi, pe britanici sau pe alti nordici flegmatici. Pana sa inceapa criza economica si sa apara atatea crize identitare in imprecisa Uniune Europeana, romanii nu au avut mari probleme de integrare in Italia. Cei cu buna pregatire profesionala au luat repde calea bogatelor orase din nord si au fost bine primiti.
Intre timp, numerosi italieni, cu sau fara studii, se instalau si ei in partea nordica si vestica a Romaniei, acolo unde sunt astazi importante colonizari peninsulare. Italienii au profitat, poate mai mult decat alti occidentali, de absenta unei legislatii economice clare si au gasit "combinaziones" sa le vina de hac birocratiei si inertiilor. S-au instalat bine in afaceri, iar unii cautati de politia internationala au profitat ani in sir de dulcele lor anonimat romanesc. La randul lor, romanii au profitat nu doar de ofertele legale si productive care le inlesneau integrarea in noua societate, ci si de lipsa de zel a unor institutii italiene, de inexistenta unei politici care sa normeze imigratia dinspre Europa, cand probleme uriase punea mai degraba imigratia africana.
Valuri de oameni necajiti, dar si de delincventi sau de inadaptabili la noua viata occidentala au sosit ulterior in Italia. Pana s-a ajuns la primele conflicte reale, cunoscute, intre populatia autohtona si noua saracime a bidonvilurilor ce se inmulteau rapid. Imaginea acestor bidonviluri a devenit teribila pentru italieni, desi puteau fugi descurajate de la bun inceput sau, in orice caz, impiedicate sa se regrupeze.
Acum se stie ca este o problema europeana extrem de complexa. Dar este, in primul rand, problema asimilarii nomazilor, nu a valurilor de imigranti cu stil de viata sedentar. Se face deseori confuzie, din teama de a nu se cadea in rasism sau pentru a nu se alimenta dispretul fata de aceasta categorie de inadaptati. Dar confuzia nu ajuta cu nimic. Bunele sentimente umaniste neinsotite de o politica sociala reala pentru integrarea romilor nu pot razui straturile de ipocrizie colectiva depuse de secole. Ele miros urat in toate tarile care au cunoscut populatii seminomade importante. Probabil ca romii nu se vor sedentariza niciodata de tot. Vor cauta in continuare drumurile unei migratii aproape ritualice, de la nord spre sud, si iar inapoi, cum era ventilat si uriasul Imperiu al lui Frederic al II-lea. De la Marea Nordului pana in Sicilia.
Pe atunci si viata de nomad intr-un mare imperiu ramanea in firea lucrurilor. O practicau germani, slavi, unguri, francezi si alti lombarzi, cata prostime si negustorime atrasa de aceasta chemare a sudului! Sau de alte prilejuri, unele tinand de marile evenimente ale vietii mistice. Nici atunci nu era clar de tot pentru cei ce locuiau in curti inalte si ferecate cum de se lasa unii atrasi de traiul indolent sub maslini, de viata pe drumuri si la usa hanurilor de popas, multumiti sa se hraneasca pe apucate, fie furand, fie mai muncind uneori sau mai mult cersind. Dar si atunci, si acum nomazii liberi ca pasarile i-au intrigat prin felul lor de viata pe cei sedentari.
Ei, dusmanii tuturor constrangerilor, refractarii la orice sistem de autoritate, raman referinta noastra diferentiatoare, limita de precaritate pe care nu am accepta-o. Ne si mira ca pot exista asemenea "valori" de viata in epoca postmodernismului financiar, cand toti sedentarii considera firesc sa-si sacrifice fericirea pentru o cariera sau sanatatea de dragul consumului de bunuri inutile. Ei bine, iata ca printre noi inca mai traiesc, in carne si oase, atatia medievali. Copiii lor ar avea nevoie, eventual, sa li se dea certificate de nastere si sa fie alfabetizati, nu sa li se ia amprentele, cum a hotarat Berlusconi. si toate aceste triburi ar avea nevoie de putina pedagogie omeneasca sincera, care sa le usureze viata fara sa le ceara sa devina niste martieni.
