In Marea Britanie, tara odinioara cunoscuta pentru cumpatarea si predictibilitatea politicii ei, populismul devine un ingredient din ce in ce mai deranjant. George Galloway, figura apostata a Partidului Laburist, si-a creat o baza de putere intr-unul din cartierele mai mizere ale Londrei, East End Ð chiar in mijlocul comunitatilor bengaleze si somaleze care au inlocuit, in ultimii douazeci de ani, clasa muncitoare traditionala, alba. Partidul sau, denumit al Respectului si dominat de trotkisti, s-a folosit din plin de ingratul rol detinut de Marea Britanie in Irak pentru a-si consolida propria baza de putere cu ajutorul imigrantilor din jur, a caror credinta in formele radicale ale Islamului ii separase, oricum, de restul societatii. In general, Galloway poate fi vazut insa mai des in Cuba sau in Marele Orient Mijlociu decat in Casa Comunelor. Aflat permanent pe drumuri, el se prezinta drept promotor neobosit al unei aliante mondiale intre musulmani si „antiimperialisti”, insistand ca, atunci cand l-au indepartat pe Saddam Hussein de la putere, SUA si Marea Britanie au dat frau liber poftei lor de a prada si de a impune controlul Occidentului asupra Irakului.
Luna trecuta, bunaoara, in Cuba, Galloway l-a imbratisat public pe Fidel Castro Ð eveniment transmis, evident, de posturile TV Ð, declarand cu aceasta ocazie ca batranul dictator este asemeni unui „leu” intr-o lume a politicii populata de „maimute”. Dar simpatiile sale fata de lideri nedesemnati de electorat sunt deja bine cunoscute. In 2002, acelasi Galloway declara ca „disparitia Uniunii Sovietice a reprezentat cea mai mare catastrofa a vietii mele”. In fine, cea mai faimoasa apreciere a fost, neindoielnic, cea facuta la adresa lui Saddam Hussein, caruia i-a precizat in cadrul unei audiente obtinute in 1994 ca „salut cauza, puterea si energia inepuizabila a domniei voastre”.
Initial, Galloway a debutat ca un aparator al principalelor victime ale lui Saddam Ð anume kurzii din Irak. Erau vremurile in care peste 3.000 de localitati kurde au fost rase de pe fata pamantului de regimul Baas, atrocitatile culminand cu atacurile cu gaz comise asupra populatiei la sfarsitul anilor '80. Atunci cand un var de-al lui Saddam Ð ajuns la o trista celebritate intr-o mica masura si datorita poreclei sale semnificative, Ali Chimicul Ð si-a inceput campania miseleasca, retorica personajului era una plina de dispret: „Cine sa cracneasca? Comunitatea internationala? Ia mai da-o-n ma-sa!”
Istoria abunda in astfel de exemple: In timp ce se pregatea sa extermine evreii europeni, Hitler rationase identic: „Cine-si mai aminteste astazi de armeni?”, intrebase acesta, referindu-se la cele aproape un milion de victime ale statului otoman de dinaintea anului 1918. Iar Galloway frecventeaza de o buna bucata de vreme anumite cercuri din Marele Orient Mijlociu influentate de ideile totalitare naziste, care s-au dovedit o platforma ideologica adecvata pentru state nationalist-politienesti de stanga conduse de Partidul Baas Ð precum Siria, unde baasistii se mai afla la putere si dupa 40 de ani, sau Irak, unde au dominat pana in 2003.
Galloway nu a uitat sa sprijine retoric si asa-zisii „luptatori ai rezistentei” care au dus si duc un crancen razboi al terorii impotriva civililor lipsiti de aparare Ð aflati fie la o coada pentru obtinerea unei slujbe sau la una formata pentru cumpararea de alimente, fie intr-o statie de autobuz, in restaurante, scoli sau moschei. In saptamana in care il elogia pe Castro, Galloway a mai sugerat ca aceste „forte de rezistenta” ar putea avea cate ceva de rezolvat si in Marea Britanie. Intrebat de un jurnalist daca asasinarea lui Tony Blair de catre un atentator sinucigas i se pare justificabila in conditiile in care nu ar exista alte victime in afara lui Blair, Galloway a raspuns: „Da, ar fi (un gest) justificat din punct de vedere moral… Ar fi intru totul logic si explicabil…”
Ca un parlamentar sa justifice uciderea unui prim-ministru Ð si inca in astfel de termeni Ð este un incident fara precedent. Poate si mai surprinzatoare s-a dovedit insa reactia „in surdina” a elitei politice britanice. Ce-i drept, o deputata laburista, Anne Moffatt, a caracterizat vederile lui Galloway drept „total bolnave, incredibile chiar si din punct de vedere al „nestandardelor” sale”. In rest insa, marile partide nu s-au mobilizat defel impotriva acestei declaratii ce putea fi lesne apreciata drept incitare la crima, elita demoralizata temandu-se de latura deliberata a provocarii lui Galloway pentru a determina statul sa-l urmareasca in justitie. In calitate de martir intemnitat, de quasi-victima a opresiunii statului, traiectoria stelei sale politice ar ramane perfect ascendenta in ochii comunitatilor de imigranti radicalizati. In plus, exista temerea ca o condamnare a sa la inchisoare sa dea fel de fel de idei islamistilor Ð de genul imitarii atacurilor sinucigase de la Londra din 7 iulie 2005, cand au pierit 54 de oameni. Bineinteles ca exista si posibilitatea ca Galloway sa paraseasca sala de tribunal ca om liber, dat fiind ca popularitatea lui Blair este la pamant si ca judecatorii se afla, oricum, in conflict cu guvernul din cauza a numeroase chestiuni. Acum un an, pana si BBC a refuzat sa se refere la autorii atentatelor sinucigase ca la „teroristi”.
Actualmente, Marea Britanie se confrunta cu o acuta criza de autoritate ce permite ascensiunea unor demagogi ca Galloway. In Romania, Corneliu Vadim Tudor a fost acela care a putut juca un rol destructiv in politica tarii sale, dar, in cele din urma, raza sa de actiune a fost una restrictionata, limitata la anumite sectiuni ale statului nereformat sau la aliati sociali. In Marea Britanie insa, Galloway reprezinta acum ascensiunea unei intregi contraculturi agresive, nascuta din convulsiile imenselor schimbari sociale survenite in ultimele decenii ale vechiului mileniu. Incapacitatea statului de a anticipa rezultatele propriilor politici care au schimbat structurile etnice si sociale ale unor regiuni intregi a condus in final la transformarea tarii intr-una dintre cele mai violente si lipsite de oranduiala din intreaga Europa Ð cu exceptia Rusiei.
(Partea a II-a a articolului va fi dedicata analizei colapsului autoritatii statale, cauzelor si consecintelor acestei stari de fapt.)
