Cei mai multi romani intalniti aici sunt cei care muncesc in aceasta zona. Corespondenta din Italia.
La hotelul unde suntem cazati, jumatate din personal este roman. Fara nici o exagerare, limba auzita cel mai des la Venetia a fost romana, la concurenta cu franceza si italiana. Daca vrem nuante, atunci francezii sunt cei care poarta cele mai sofisticate costume si se plimba agale, mai ales seara, prin San Marco, rabdand, ca niste adevarate vedete, sute de blitzuri si zeci de oameni care vor sa se imortalizeze alaturi de ei. Cei mai multi romani intalniti in Venetia sunt cei care muncesc in aceasta zona. In mare parte, fac menajul pentru zona exclusivista Lido, locuind tot aici, pentru ca preturile sunt mult mai mici decat in Venetia.
Fata care ne serveste la micul dejun e de patru ani aici. Pe langa jurnalisti, la acest hotel din Lido sunt cazati si mesterii populari care, intre 25 ianuarie si 5 februarie, deci pe toata perioada Carnavalului, confectioneaza si vand masti, covorase-suvenir cu modele populare si poterie la Palazzo Correr, unde este sediul Institutului de Cercetare Umanista "Nicolae Iorga". De la micul dejun, oamenii pleaca direct la treaba, asa ca vin la masa in costum popular. Intr-o dimineata, am auzit-o pe fata care lucreaza de patru ani pe Lido spunand, mai mult pentru sine: "Of, cand vad costumul nostru popular… Opincile alea…". si, credeti-ma, in ciuda a tot ce poate fi luat drept exaltare si kitsch, a fost unul dintre cele mai emotionante lucruri pe care le-am auzit in ultima vreme. Fata chiar avea lacrimi in glas cand a spus asta.
Oficialii romani spera sa schimbe imaginea tarii
Cateva minute mai tarziu insa, tot in sala unde este servit micul dejun, avea sa se intample ceva mult mai tulburator. O doamna, italianca de data asta, a vrut sa bea un ceai, dar samovarul s-a dezmembrat dintr-o data si toata apa fierbinte s-a varsat pe mana femeii. Nu conteaza de ce s-a intamplat asta. Nu conteaza daca samovarul fusese prost asezat pe masa si cine este de vina pentru asta. Fata a iesit din bucatarie pentru ca a auzit zgomotul facut de capacul de inox pe gresie. S-a apucat sa stearga apa varsata, sa stranga servetelele si fetele de masa ude din jurul samovarului. In tot acest timp, italianca statea in acelasi loc, cu mana arsa intinsa, masandu-si cu cealalta mana locul arsurii, incercand sa scape de durere. Fata nici macar nu a privit-o. Nu i-a adresat un singur cuvant. Dar in timp ce stergea apa varsata pe jos, le-a spus, cu o neasteptata satisfactie, celor doua romance de la masa de alaturi: "Ehe, mai e si dupa sufletul omului…". Mi-a fost atat de rusine! Pentru ca si satisfactia asta este la fel sau poate chiar mai romaneasca decat dorul femeii care suspina cand vede costumul popular.
Speranta oficialilor de la Bucuresti, ca participarea tarii noastre la Carnavalul venetian in calitate de invitata speciala va schimba simtitor imaginea Romaniei si a romanilor in Italia, se apropie in acest fel de marginea utopiei. Pe de o parte, le arati si le spui italienilor imagini de basm si legende in care nu mai cred nici copiii, cum ar fi tanarul arcas, imbracat in ie, indreptandu-si arcul spre soare, in expozitia din Pavilionul Italiei. Iar de cealalta parte, italienii traiesc pe viu experienta romaneasca, de departe mai autentica, mai vie, cea adevarata, care nu are nici o legatura cu "Romania pitoreasca". Pe care s-o crezi? Pe cea din poze, pe cea de langa tine sau pe cea pe care ti-o prezinta zilnic presa?
Un mic comerciant din Burano, insula colorata si profilata pe dantelarie, aflata la distanta de vreo ora de mers cu vaporetto de Venetia, vrea sa ajunga in Romania si a auzit ca pentru asta nu are nevoie de pasaport, ci doar de o carte de identitate. Vrea ca noi sa-i confirmam asta, apoi ne cere informatii concrete: E mai bine cu avionul decat cu masina? Cum e mai ieftin? Dar cat faci cu masina? Vreo opt ore? Mai mult? Cum mai mult? Ne spune sincer ca se bucura ca ne-am oprit in pravalia lui si ca abia asteapta sa vada Bucurestiul.
"Cand trec pe langa mastile venetiene, oamenii nu au nici o reactie. Cand vad insa mastile pe care le fac eu, nu se poate sa ramana indiferenti"
La fel de curiosi sunt si strainii care trec prin fata Palazzo Correr si vad mastile fioroase expuse la intrare. Chiar daca vii aici la Carnaval si vrei, probabil, sa pleci acasa cu o masca venetiana, nu cu una romaneasca, sunt multi cei care au cumparat din mastile realizate de Paul Buta. Dupa doua zile in care te invarti printre fete acoperite cu masti lipsite de expresie, cum sunt cele venetiene, la un moment dat simti nevoia de schimbare. Preturile concureaza cu cele ale mastilor venetiene (25 de euro), sunt tot hand-made, dar au un avantaj: sunt unice, nici una nu seamana cu cealalta. si – imi spune Buta – oamenii cedeaza farmecelor mastii atunci cand afla si povestea din spatele ei, cand afla cine e Michiduta si de ce o masca e incruntata sau rade dezvelindu-si dintii strambi. "Cand trec pe langa mastile venetiene, oamenii nu au nici o reactie. Cand vad insa mastile pe care le fac eu, nu se poate sa ramana indiferenti", imi explica, mandru, Paul Buta. El este un – cum s-ar numi – mester de ocazie. In principal, este actor la Teatrul de Comedie din Galati. Masti face in timpul liber, a fost la zeci de targuri si expozitii internationale, are lucrari cumparate de muzee. Cateva minute, cat am stat de vorba cu el, o doamna a cumparat o masca doar pentru a se asigura ca ramane a ei. Nu avea unde s-o tina, asa ca l-a rugat pe Buta sa i-o pastreze, ca vine a doua zi dupa ea.
Vasile Moldoveanu, care a venit la Venetia cu fluiere si alte instrumente asemanatoare (tot in jur de 20 de euro), zice ca nu a scos nici cat a investit in ele, dar ca este multumit, "pentru ca am vandut la romani de-ai mei". La Palazzo Correr, in trei camere, a fost amenajat un mic muzeu al satului, care nu arata deloc rau, iar jos, intr-un spatiu la fel de mic, se vand si se confectioneaza covorase, vase de lut (acestea mi s-au parut cam supraevaluate: o farfuriuta cu diametrul nu mai mare de doi centimetri se vinde cu 4 euro), masti, margele. Exotic si colorat. Romanesc.
Deplasare realizata cu sprijinul Institutului Cultural Roman
