Cel mai mare rezervor de apă al Pământului, care ar putea să conţină o cantitate de apă de trei ori mai mare decât volumul total al oceanelor terestre, se află ascuns la o adâncime de câteva sute de kilometri sub scoarţa planetei noastre, afirmă cercetătorii americani, potrivit Mediafax.
Această apă subterană este captivă, aflându-se într-un mineral denumit "ringwoodite", la o adâncime de circa 660 kilometri sub scoarţa terestră. Steve Jacobsen, geofizician la Northwestern University din Statele Unite, coautor al acestui studiu apărut în revista Science, spune că noua descoperire sugerează faptul că apa de pe Terra ar putea să provină din interiorul planetei, fiind transportată la suprafaţă de activitatea geologică, nefiind adusă pe planeta noastră de comete, aşa cum sugerau o serie de teorii anterioare.
"Procesele geologice de la suprafaţa Terrei, precum seismele şi erupţiile vulcanice, reprezintă o expresie a ceea ce se petrece în interiorul Pământului, departe de privirile oamenilor", a spus Steve Jacobsen.
"Cred că vedem acum, în sfârşit, dovada care atestă existenţa unui întreg circuit al apei pe Terra, care ne-ar putea să explicăm mai bine uriaşa cantitate de apă lichidă de la suprafaţa planetei noastre. Oamenii de ştiinţă au căutat această apă ascunsă, subterană, de multe decenii", a adăugat el.
Steve Jacobsen şi colegii lui sunt primii cercetători care oferă comunităţii ştiinţifice o dovadă directă a existenţei apei într-o regiune din mantaua Terrei, denumită "zonă de tranziţie". Descoperirea lor a avut la bază un studiu despre o vastă regiune subterană care ocupă aproape întregul teritoriu al Statelor Unite.
Mineralul Ringwoodite acţionează ca un burete datorită structurii sale cristalizate care atrage hidrogenul şi captează apa.
Dacă doar 1% din greutatea rocilor din mantaua terestră localizate în acea zonă de tranziţie ar fi de fapt apă, atunci cantitatea totală de apă subterană ar fi de aproape trei ori mai mare decât volumul total al oceanelor terestre.
Studiul a utilizat date furnizate de USArray, o reţea de seismometre amplasate de-a lungul şi de-a latul Statelor Unite pentru a măsura vibraţiile seismelor, dar şi experimente de laborator efectuate de echipa lui Steve Jacobsen asupra unor roci, simulând presiunile ridicate de la adâncimi de 600 de kilometri.
Studiul a dovedit faptul că topirea şi deplasarea rocilor din zona de tranziţie – o zonă cuprinsă între mantaua superioară şi cea inferioară – duc la procesul prin care apa poate să se evapore şi să rămână captivă în rocă.
Descoperirea este cu atât mai remarcabilă, cu cât specialiştii credeau că topirea rocilor din manta se produce la adâncimi mult mai mici, la aproximativ 80 kilometri sub scoarţa terestră.
Steve Jacobsen spune că acea apă ascunsă ar putea să acţioneze ca un tampon-amortizor pentru oceanele de la suprafaţă, explicând motivul pentru care acestea şi-au păstrat forma şi volumul total timp de milioane de ani.
