După îndelungate ezitări, Parlamentul de la Bucureşti a adoptat în sfârşit legea care împiedică prescrierea faptelor de omor, marcând astfel ieşirea societăţii româneşti din „Evul mediu” pe care l-a traversat, atât din punct de vedere penal, cât şi din perspectiva respectului care li s-ar fi cuvenit de la bun început victimelor şi familiilor acestora.
Gestul de săptămâna aceasta al Legislativului va contribui neîndoios şi la creşterea gradului de siguranţă la nivel naţional – va descuraja o parte din potenţialele omucideri (orice criminal este de acum conştient că, pentru fapta sa, legea îl va urmări până va închide el însuşi ochii) şi îi va hăitui neîncetat pe cei care au reuşit să se sustragă până acum răspunderii penale, mizând tocmai pe faptul că, după un număr de ani, faptele se vor prescrie.
Prin urmare, numai veşti bune, dinspre o instituţie de la care publicul larg s-a obişnuit, pe drept cuvânt, să aibă aşteptări tot mai reduse.
Dar este oare pasul acesta şi suficient?
Va avea înăsprirea legislaţiei forţa de a scoate cu adevărat RĂUL din rădăcini şi de a da, în sfârşit, prima lovitură paralizantă SISTEMULUI?
Aşa cum cred că ne-am convins cu toţii din 1990 până în 2012, în România îşi fac veacul trei categorii mari şi late de criminali: cei care sunt prinşi, cei care scapă graţie norocului şi cei care scapă graţie protecţiei pe care le-o conferă SISTEMUL – prin oamenii săi bine plasaţi în instituţiile statului.
Cum în statele civilizate pot fi identificate doar primele două categorii de criminali, a treia fiind apanajul statelor bananiere, e clar că România se prezintă cu un handicap major.
Însă va fi înlăturat acesta doar prin modificarea legislativă de care aminteam mai sus? Puţin probabil.
Dacă privim spre dosarele istorice ale justiţiei româneşti, cele privind revoluţia şi cele privind mineriadele, ne vom da seama că atât timp cât reţelele de putere vor continua să se perpetueze după modelul pervers pus la punct de comuniştii şi securitştii care au preluat puterea în decembrie ’89, rostul împiedicării prin lege a prescrierii faptelor de omor va fi cel mult de paliativ.
Degeaba va zice teoria (legea) că braţul justiţiei are libertate totală în a urmări criminalul pe timp nelimitat, dacă nimic nu va opri intervenţiile de la vârf menite să-i confere nelegiuitului protecţie şi dacă justiţia rămâne la fel de permeabilă la imixtiunile politice, aşa cum ne-a obişnuit până acum.
Nici măcar nu trebuie să ne bizuim pe logică pentru a face anticipări de bun simţ.
Din contră, nefasta experienţă este atât de vastă încât oricând un recurs rapid la memorie ne va sta la îndemână.
De pildă, dosarul „Frumuşanu-Crăiniceanu”. Prăbuşirea Guvernului Petre Roman, din toamna lui 1991, a fost precedată de prăbuşirea mortală, pe caldarâm şi sub lovitura unui proiectil de semnalizare, a studentului Andrei Frumuşanu şi a tinerei mămici, Aurica Crăiniceanu.
Să nu-l uităm nici pe jandarmul Nicolae Lazăr, incendiat pe rugul mineriadei în timp ce apăra Palatul Victoria de asaltul hoardelor manipulate de regimul Iliescu.
Pentru acesta din urmă, autorităţile nici nu s-au deranjat să construiască un dosar penal de omucidere.
În cazul „Frumuşanu-Crăiniceanu”, în schimb, autorităţi s-au deranjat, dar nu să blocheze deschiderea unei anchete, ci să blocheze concluziile acesteia.
Prin urmare, aflarea adevărului, cu numele şi prenumele criminalului şi anii de puşcărie care i se cuvin, conform legilor statului român.
Oare ce ar fi mai natural să credem? Că această dublă crimă din Piaţa Victoriei, rămasă nerezolvată, a fost prea complexă până şi pentru cele mai strălucite minţi ale criminalisticii autohtone sau că a existat un consemn subteran ca nimeni să nu răspundă?
Ion Iliescu – autor moral al atâtor crime, de la Revoluţie, la mineriade şi până la Târgu-Mureş – tace. Când a vorbit, însă, a făcut-o doar pentru a interveni.
Cum altfel s-ar traduce solicitările adresate public familiilor victimelor acelor nefaste episoade din istoria recentă, de a se resemna şi a merge înainte ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat?
Cum altfel s-ar traduce repetatele ieşiri publice în care a luat apărarea ofiţerului (r) SPP Vasile Gabor, un personaj condamnat o dată de justiţie, în cazul „Frumuşanu-Crăiniceanu”.
Cum altfel s-ar traduce paşii nesimţiţi ai justiţiei, ale cărei ezitări îşi luau azimutul de la gradul în care se arătau preocupaţi de mersul dosarului fostul preşedinte Iliescu şi apropiaţii săi, ca SPP-istul şef Dumitru Iliescu sau răposatul cinic, Antonie Iorgovan. Şi au mai fost şi alţi „intervenţionişti”, iviţi tot în siaj iliescian.
Nu în ultimul rând, cum altfel s-ar traduce bilanţul următor? – 3 preşedinţi, 8 miniştri ai Justiţiei, 8 procurori generali, 25 de procurori militari implicaţi direct în dosar.
Acestea sunt câteva dintre cifrele marchează, sub un alt chip, trecerea timpului şi amploarea bătăii de joc de care pot fi în stare justiţia de la Bucureşti şi, in extenso, statul român.
Puse cap la cap, sunt asemenea detalii de natură să înlăture suspiciunea unor intervenţii politice oneroase în parcursul cazului „Frumuşanu-Crăiniceanu” sau, din contră, să le consolideze? Răspunsul cade de la sine.
Acestea fiind spuse, mi-e teamă că mult aşteptata lege a imprescriptibilităţii faptelor de omor, deşi va face destul bine, va lăsa neatinsă problema de fond.
În lipsa unui interes adevărat al publicului pentru asemenea subiecte şi a unei voinţe politice sincere de a schimba radical lucrurile, oameni protejaţi de SISTEM, precum cel care i-a ucis pe Andrei Frumuşanu şi Aurica Crăiniceanu, vor continua să umble liberi printre noi.
O fac de peste 20 de ani şi o mai pot face şi în următorii 20. A, cu diferenţa că, acolo undeva, există acum o lege ceva mai aspră.
Cât timp SISTEMUL îi va vrea liberi, ei vor fi teferi, noi proşti, iar legea doar pe jumătate lege.
