Faptul că Traian Băsescu i-a cerut fiicei sale încă de acum câteva luni să înregistreze la OSIM „Mişcarea Populară”dovadeşte că Băsescu are un plan politic pentru alegerile viitoare. Faptul că a vorbit foarte vag despre „o alianţă” care „poate” sau „ar trebui” creată indică fie că este vorba mai curând de o dorinţă la fel de vagă, fie că Băsescu nu doreşte să vorbească despre un lucru nu tocmai imaculat.
Când îşi va desfăşura congresul la Bucureşti, în octombrie anul viitor, Partidul Popular European va conferi reprezentanţilor dreptei româneşti o cantitate masivă de prestigiu european cu numai o lună înainte de alegeri. Este un dar electoral preţios într-o ţară autistă situată la marginea geografică şi politică a Europei. Întrebarea este dacă la acea dată reprezentanţii dreptei româneşti se vor mai numi Partidul Democrat Liberal sau dacă până atunci se va fi născut misterioasa Mişcare Populară.
Alianţa despre care a vorbit Băsescu pare, cel puţin în principiu, să fie o idee bună. PDL a demonstrat o remarcabilă inconsistenţă doctrinară în cei cinci ani care s-au scurs de la bascularea de la socialişti la populari, ceea ce s-a tradus într-o regretabilă incoerenţă în politicile publice promovate. Această inconsistenţă nu se datorează procesului de asimilare treptată a ideilor dreptei ci totatului dezinteres al mai marilor partidului pentru coerenţă doctrinară şi principii. Puţin le-a păsat unor Berceanu, Blaga, Videanu, Oltean, Udrea sau majorităţii miniştrilor actuali de aşa ceva şi acest dispreţ s-a dovedit în faptul că niciunul dintre cei amintiţi nu a trecut niciodată pragul Institutului de Studii Populare care, în teorie, ar fi trebuit să fie laboratorul de idei şi politici publice al PDL. În realitate, deşi PDL ar fi putut beneficia bunăoară de ideile şi serviciile unui think tank pe care l-a creat exact în acest scop, acest lucru nu s-a întâmplat. Decizia a fost menţinută într-un cadru strâmt în care contribuţiile intelectuale şi principiile dreptei nu au jucat nici un rol.
Lucrurile păreau să se fi schimbat o dată cu apariţia în prim-plan a lui Sebastian Lăzăroiu, care a lansat în mod constant mesaje legate de o mişcare mai largă care să includă elemente civice şi platforme media de centru-dreapta. Lăzăroiu a lăsat impresia că s-ar putea constitui în vârful de lance şi liderul acestei mişcări şi din vanitate sau calcul nu a dezminţit-o niciodată. Ultimele evoluţii au demonstrat că această impresie – pe care a exprimat-o inclusiv autorul de faţă – a fost greşită. PDL nu pare să aibă nicio intenţie să se topească într-un curent de masă de centru-dreapta, care nu există în România şi care este foarte greu de creat. În America, Tea Party s-a bucurat de sprijinul unei televiziuni precum Fox News, al unor vedete radio precum Rush Limbaugh, al unor ziare ca Wall Street Journal sau Washington Examiner, al unor reviste precum National Review, Weekly Standard sau Reason, al unor portaluri precum Townhall, sau Investors Business Daily şi al unor reţele de bloggeri bine stabilită pe piaţa media. La acestea se adaugă câteva think tank-uri extrem de influente din zona conservatoare şi libertariană precum Heritage Foundation, Cato Institute, American Enterprise Institute, Hoover Institution sau Hudson Institute. O asemenea reţea formată din universitari, analişti, experţi, jurnalişti, vedete ale media tradiţionale sau virtuale nu există în România şi nici nu poate fi creată peste noapte.
Atunci ce poate fi Mişcarea Populară? Băsescu a lăsat să se înţeleagă ceva atunci când a vorbit de o „alianţă” şi de faptul că nu există partide imaculate. Acest lucru ne indică o (mez)alianţă cinică cu absolut oricine poate să contribuie la câştigarea alegerilor: Dacă UNPR poate câştiga alegerile la Craiova, atunci UNPR poate face din Mişcarea Populară, chiar dacă în UNPR se regăsesc oameni ca Solomon, Micky Şpagă ori Nicolicea. Dacă Partidul Poporului poate aduce voturi, e bun şi Dan Diaconescu. Poate Ciuhandu să câştige Timişoara? Orice pentru a-l aduce pe Ciuhandu în Mişcare şi aşa mai departe. Dacă în România nu votează decât aproximativ 30% dintre cetăţeni, atunci câştigă alegerile acela care îşi mobilizează cel mai bine baza prin orice mijloace. La o rată atât de mică de participare, sondajele devin irelevante: nu mai contează câţi oameni sunt nemulţumiţi de politica guvernului ci câţi dintre ei votează. Din declaraţiile vagi ale lui Băsescu rezultă că Mişcarea Populară va fi o maşinărie formidabilă de strâns puţinele voturi aflate în joc mai degrabă decât o construcţie care să avanseze idealurile dreptei.
