Proiectul „Evaluări lunare” l-a început în 2001, iar până în prezent, lucrări din acest proeict au fost expuse doar de două ori la Bucureşti, la Galeria Orizont şi Pavilion Unicredit. În schimb, lucrările Ioanei Nemeş sunt nelipsite pe scena artistică internaţională. I-am propus Ioanei să ne vorbească despre primii paşi în lumea artei, despre experimentul „Evaluări lunare”, expoziţia pe care a vernisat-o la Praga, precum şi despre motivele pe care o întâlnim atât de rar în galeriile româneşti.
Am făcut handbal de performanţă până la 21 de ani, eram foarte concentrată asupra unei cariere în sport, apoi m-am accidentat şi nu ştiam în ce parte s-o iau. A trebuit să renunţ la sport, nu mai avea nici un rost, nu vroiam să fiu antrenoare, şi m-am gândit să dau la o facultate unde examenul era mai uşor, unde nu trebuia să citesc ori să învăţ foarte mult. Pentru Arte aveam vreo zece cărţi de citit şi foarte multe probe practice, aşa că m-am înscris şi am fost admisă la secţia Foto-Video. Ceilalţi studenţi veneau din Tonitza sau aveau un background artistic, în schimb eu nu aveam nici un fel de pregătire. Am intrat pe primele locuri tocmai pentru că eram un fel de ciudăţenie, nu eram formată în această direcţie, eram „din alt film”, total fresh, dar şi foarte curioasă. În timpul facultăţii a trebuit să învăţ tot ce însemna istoria artei, teorie, eram mult mai curioasă decât cei care deja studiaseră astfel de materii. Cred că e bine câteodată să te loveşti de lucruri mai târziu, decât prea devreme. Când suntem mici, ni se bagă pe gât tot felul de lucruri şi nu le apreciezi şi nu le înveţi pentru că vrei tu, pentru că eşti tu curios. Dacă eşti pasionat de ceva şi vrei tu să afli mai mult, este de mii de ori mai eficient decât dacă o faci obligat. Pentru că nu am fost împinsă de nimeni să fac asta şi pentru că eram foarte curioasă să văd despre ce este vorba, am fost foarte minuţioasă. Iniţial, pentru mine era foarte important să traduc, să văd ce înseamnă această nouă lume în care am intrat şi întotdeauna am analizat domeniul artistic din perspectiva sportului. Cum am făcut sport mulţi ani, la un nivel înalt, rigurozitatea antrenamentului era foarte importantă. Ori în artă nu era. Toată lumea era relaxată, eu însă percepeam timpul cu totul altfel. Am analizat domeniul artei cu un alt limbaj, cu cel al disciplinei din sport şi cu cel al practicului, de fapt. În artă mi se părea că totul este relativ, nu înţelegeam ce înseamnă cuvintele „am simţit”. Cum adică „aşa am simţit”?! Pentru mine era foarte clar, faci lucruri, treci prin ele, după care ai un rezultat. Ori în artă nu era aşa, parcursul acesta în trepte nu era atât de clar ca în sport. Mergeam în cantonament, mă antrenam, îmi îmbunătăţeam jocul, după care câştigam meciurile. Feedbackul era foarte clar, ştiam că dacă fac anume lucru, am şi un anume rezultat. Tot ce am spus mai sus, în artă nu era valabim. În artă dacă faci ce, câştigi ce? Spre deosebire de colegii mei, eu habar nu aveam ce înseamnă artă. Nici acum nu ştiu sigur, sunt în continuă tensiune şi interogare. Mi se pare că foarte mulţi oameni abordează cu prea multă uşurinţă arta, fără să-şi pună prea multe întrebări. Într-un fel cred că a fost util că am avut acest background în sport, pentru că am avut mereu această abordare pragmatică, pe care încă o mai am. Nu ai cum să scapi de ea, e pe viaţă. În sport, focalizarea este foarte limitată, ori în artă poţi să intri în orice domeniu, dacă eşti curios. Ai libertatea de a interveni ca nesimţitul ori cu relaxare în orice domeniu, pentru că nimeni nu-ţi cere să fii profesionist, în sensul pragmatic al unei meserii. Este deajuns să fii curios. Aşadar pentru a traduce aceste două lumi total diferite sau măcar să înţeleg ce este cu acest domeniu numit artă am împărţit un perete în sufragerie în două părţi: în dreapta erau notiţe cu lucruri pe care aş vrea să le fac, pe ideea că foarte mulţi artişti tineri sunt iresponsabili. Toţi au vise, dar nu numai că nu le pun pe hârtie, dar nici măcar nu încearcă să le ducă până la capăt. Şi mă gândeam că dacă ai o idee, e responsabilitatea ta să vezi până unde poţi merge, să n-o laşi în aer. Aşa că am făcut tot felul de notiţe şi scriam ce vroiam să fac, putea fi faptul că vroiam să citesc o carte, să scriu un articol sau să fac un proiect, orice, din orice domeniu. Era un fel de „to do it list”. Când se întâmpla ca una dintre notiţele acelea să devină realitate, era mutată în partea stângă a peretelui, iar de fiecare dată când mişcam ceva pe perete, făceam o fotografie. Proiectul acesta a durat vreo patru ani şi atunci am văzut cât de eficientă sunt, ce-mi propun şi ce realizez. Iar dacă la început eram total utopică, în timp am învăţat să-mi dozez aşteptările.
De la proiect a plecat ”Evaluări lunare”. După încheierea studiilor, nu mai avea rost să fac acest proiect cu peretele, iar între timp începusem să citesc mai mult decât teorie ori istoria artei, adică literatură şi psihologie. Am descoperit astfel un psiholog, Max Luscher, care a făcut un experiment foarte interesant, a încercat să afle dacă oamenii pot fi analizaţi prin prisma preferinţei unei anumite culori. În funcţie de codul cromatic, el îţi putea analiza în detaliu starea psihologică interioară. La început mi se părea că aduce puţin a magie, dar după ce am studiat în amănunt felul în care făcea această analiză am văzut cât de deştept era făcut testul. Mi s-a părut interesant să văd dacă aş putea da o culoare fiecărei zile. Pe mine mă interesa faptul că o culoare este la graniţa dintre obiectiv şi subiectiv, dintre conştient şi subconştient, faptul că tu rezonezi la o culoare, dar în acelaşi timp există teoria culorii. Se ştie foarte clar ce-i cu roşu, galben, alb, albastru ori mov în artă şi în psihologie, este deja o ştiinţă. Deşi este o evaluare obiectivă, în acelaşi timp fiecare are o reacţie proprie, alege codul diferit. Şi nu alegem pe viaţă, ci e un ciclu care se repetă. Mi s-a părut interesant să merg pe această muchie, să văd cât este conştient şi cât este, de fapt, obiectiv, teorie. De obicei, suntem conştienţi de trecerea ciclică doar când avem evenimente mari, fericite ori nu, în viaţa noastră. Mi s-a părut interesant să surprind timpul dintre aceste evenimente, să surprind banalitatea, rutina, şi să le fac la fel de importante ca orice alt eveniment major din viaţa noastră, relevant din punct de vedere al memoriei. Despre memorie este vorba, cum putem ţine minte fiecare zi. Asta era ideea, să faci vizibil timpul care se scurge între evenimentele importante, să fie la fel de important, tocmai pentru că-l arhivezi prin aceleaşi ustensile.
Mi-am dat seama că nu poţi să analizezi timpul fără să ţii cont de trecerea lui prin corpul nostru, timpul se poate măsura prin dezvoltarea şi degradarea organismului, n-ai cum să-l scoţi în afara corpului tău. Din acest motiv am făcut aceste grile (fizic, emoţional, intelectual, financiar şi noroc), tocmai pentru a prinde cât mai mult din ce înseamnă trecerea timpului pentru un individ. Aceste grile au fost cel mai greu de făcut, sunt diferite pentru fiecare om, apoi pentru a-ţi cunoaşte perfect limitele maxime şi minime trebuie să fii foarte sincer cu tine. Este ca într-un experiment psihologic, dacă vrei să ai rezultate, trebuie să fii sincer. Să nu facem confuzia: nu aşa sunt eu, aşa percep eu timpul. E foarte important de înţeles, nu este o chestie personală, nu m-a interesat niciodată ce parametri am eu într-o zi, mă interesează cel care analizează, mă interesează mai mult cum poţi să surprinzi timpul şi cum poţi transforma datele. Sunt conştientă că sunt eu acolo, dar am vrut să aplic acest proiect şi pe altcineva, nu trebuia să fie numai pe mine. Mi-am dat seama, când am încercat să aplic proiectul pe altcineva, cât de dificilă este această evaluare, e puţin înspăimântător să te vezi în rolul tău limitat. Asta a fost cel mai dureros, mai ales s-o vezi în cifre. Cu aceste cifre adunate timp de o lună, un an, poţi face grafice şi să vezi rezultatele. Pentru mine a foarte clar, am fost cobai pentru că aveam nevoie de date, partea urâtă e a celui care analizează şi are grijă ca datele să fie cât mai corecte. Şi apoi mai vine un al treilea personaj, care s-a dezvoltat destul de târziu, care se ocupă cu partea artistică. Aveam arhiva de zile, această informaţie stocată, şi mi-am dat seama de puterea de selecţie şi de faptul că noi nu putem, acum, să luăm o zi din 2007 ori din 2008 şi să ne uităm la ele, să le comparăm, să le punem într-un fel de fir narativ. Poţi să iei zile din timpuri diferite, să iei aceste naraţiuni şi să le scoţi şi să le reaşezi formând un fel de metanaraţiune, să te joci cu ele. În realitate nu poţi face aşa ceva şi mi s-a părut ca un fel de răzbunare a propriilor tale limite, faptul că tu poţi să iei secvenţe diferite din timp şi să recompui. Sunt practic trei personaje care participă la proiect, un proiect care vorbeşte despre dorinţa de a sta pe loc, de a nu înainta în timp, de a nu merge mai departe.
Astfel de lucrări au mai fost expuse la Galeria Orizont, însă la Pavilion UniCredit a fost prima dată când le-am expus aşa. În străinătate însă au fost expuse mult mai mult. Contează foarte mult ce faci, iar dacă eşti curator sau critic de artă ştii unde să pui genul acesta de proiect, ori în România, astfel de lucrări parcă ar cădea din cer, cad într-un gol, într-un vid. Ori afară, dacă expui genul acesta de proiect, ei ştiu că au mai existat, în artă, încercări de a vizualiza timpul, încă din anii ’60, nu e tocmai o noutate. Noutatea o reprezintă modul în care e făcut, poate un pic diabolic: să încerc să prind cât mai pragmatic cu putinţă trecerea timpului, care se aseamănă unui abur. Fascinantă este această ustensilă, e un fel de unealtă pe care am construit-o, pentru a surprinde cât mai eficient. Asta este, de fapt, interesant şi nu neapărat faptul că eu sunt acolo. Mă enervează să spun „afară”, acest cuvânt ne arată de fapt rolul periferic pe care-l avem noi. Cu alte ocazii, la expoziţii am mai avut artist-talk şi discuţiile se poată la un cu totul alt nivel. Acceptă astfel de proiecte, pentru că sunt obişnuiţi cu ele, ştiu unde să le poziţioneze şi sunt curioşi în legătură cu logistica. Discuţiile sunt foarte interesante, aici în schimb m-au întrebat de ce fac asta sau ce câştig din asta. Asta e artă? Sau „de ce e artă”? Publicul nostru nu este pregătit, pentru că nu are contact cu aşa ceva. Dacă te uiţi în jur, poţi vedea singur la ce este expus publicul de aici. Arta conceptuală sau practicile de analiză a artei, a limbajului artei şi a modului în care arta poate fi expusă s-au făcut în anii ’60, în America şi în Europa. În acei ani, în România era altceva, iar noi practic nu am recuperat niciodată aceste practici. Diferenţa dintre publicul educat şi cel needucat este uriaşă. La noi, nu există nici măcar jurnalişti specializaţi pe artă comtemporană, din păcate. Să fie la curent cu ceea ce se întâmplă acum afară. Majoritatea studenţilor de la arte ajung în agenţii de publicitate, nici unul nu este interesat să scrie cronici, nu sunt plătiţi, plus că nu există o piaţă a artei, nu sunt încurajaţi deloc în această direcţie. Până la urmă, ca arta să se producă şi să ajungă la public şi să existe un feedback într-o societate normală, trebuie să existe câteva instrumente. Ar fi studioul unui artist (nu avem aşa ceva), trebuie să existe galerii sau instituţii care să prezinte lucrările (nu avem, într-un sens profesionist vorbind), nu avem mass media care să promoveze expoziţiile sau să facă analiza (n-aş spune critică) expoziţiilor sau educarea publicului, televiziunile nu au emisiuni despre arta contemporană (dacă vezi ce apare la tv ori în presă despre arta contemporană ţi se face rău), nu există colecţionari până la urmă, cei care să cumpere sau să încurajeze artiştii, apoi statul nu investeşte nici în galeriile de stat, nici în cele private, nu există o serie de elemente din această „scenă” pentru ca ea să funcţioneze. Orice ai face, rămâne în gol. E foarte mult amatorism, dacă mă întrebi pe mine, încă suntem la un nivel al artei care nu ţine cont de ceea ce se întâmplă în acest moment în lume. Până la urmă avem internet, poţi afla atât de multe lucruri, de pe site-urile galeriilor ori ale revistelor de specialitate, poţi afla tot ce se întâmplă acum în lume. Cât am fost în comunism, exista o scuză, era dificil să intri în posesia informaţiilor, dar acum avem acces la informaţii. Iar noi am rămas îngheţaţi, ce se întâmplă în România e local, e mic. Arta din România e locală, nu interesează pe nimeni ce se petrece în afară pentru a se poziţiona la un alt nivel.
Relics for the Afterfuture (Brown)
Acum o lună, la Praga am vernisat un proiect complet diferit de acesta, se numeşte „Relics for the Afterfuture (Brown)”, o serie de sculpturi care analizează ritualurile tradiţionale româneşti şi ce s-a întâmplat cu ele. M-au interesat ustensilele cu care făceau aceste ritualuri, ştampilele, măştile, este mai degrabă o analiză a acestor unelte pe care oamenii le foloseau. Unelte şi tradiţii care au dispărut în perioada comunistă, perioadă în care ţăranul era ridicat pe un piedestal fals, dar de fapt l-a golit de orice demnitate. Folclorul era pus în faţă, dar în spate era găunos, oamenilor li se luaseră tot ceea ce puteau ei să producă. Au rămas doar cu faţada asta găunoasă. Şi a fost interesat să analizez, să caut aceste tradiţii înainte ca ele să fie distruse de comunism, când lucrurile erau primitive şi simple. Am încercat să fac o punte, dar nu am vrut să aduc acele lucruri în prezent, ci în viitor. E un fel de încercare de a prezice ce se va întâmpla cu acele lucruri şi le-am dus puţin în viitor. Dacă le aduceam în prezent, ar fi trebuit să fac o analiză ironică, iar eu nu am vrut aşa ceva. Cum se întâmplă în acest moment, o întreagă generaţie de artişti tineri ironizează acest imaginar folcloric sau ritualurile tradiţionale. N-am vrut să râd, folclorul românesc are o filosofie foarte subtilă ca să-l ironizezi superficial, nu sunt nici naţionalistă, dar în acelaşi timp mi se pare mai interesant să te apropii de aceste lucruri cu precauţie, asemenea unui etnograf, nu să le iei în derâdere. Şi asta fără ca artisul să înţeleagă mecanismele ori motivele pentru care acele ritualuri au ajuns aşa cum sunt azi, fără să înţeleagă ce a făcut comunismul în această poveste. Aşa că am călătorit mult prin ţară şi am vorbit cu mulţi meşteri. La Nereju există o tradiţie foarte bogată a măştilor din lemn şi am întâlnit pe cineva, care a învăţat meserie din tată în fiu, iar acum le face pur artizanal, golite total de orice funcţionalitate. Mi-a arătat şi o mască făcută de bunicul său, o mască foarte naturală, iar cele făcute de actualul meşter erau foarte colorate, cu multă blană, exotice, total neromâneşti. Părea o mască din Peru, dacă te luai după cromatică. L-am întrebat de ce le-a făcut aşa. Mi-a spus că oamenii mai degrabă cumpără astfel de măşti, exagerate, exotice sau puternic colorate. Nu mai conta de ce acea mască arăta aşa. A fost interesant să descopăr, cu 100 de ani în urmă, cum oamenii făceau cromatica şi decoraţiunile cu un rol foarte clar, fiecare simbol era atent realizat şi avea un scop foarte precis. Eu n-am putut să folosesc acele simboluri fără să fiu conştientă că ele însemnau ceva, e ca şi cum aş lua nişte ustensile, habar nu am la ce foloseau şi le arunc într-o baltă colorată. Este responsabilitatea artistului, dacă tot intri într-un domeniu, măcar să faci research. Nu cred că această expoziţie va ajunge la Bucureşti. Un prim motiv ar fi spaţiul, Pavilion este prea mic, majoritatea lucrărilor ar trebui expuse pe jos. Singurul spaţiu unde ar putea fi expuse este Muzeul de Artă Contemporană, dar acolo nu aş vrea eu să expun, nu-mi place deloc clădirea. Apoi nu sunt bani, pentru a asigura transportul din Cehia, pentru că această expoziţie a fost sponsorizată de galeria Jiri Svestka din Praga. Anul trecut, în septembrie, am vernisat această expoziţie la Berlin, iar acum am mutat-o la Praga. Sunt foarte mândră de ceea ce a ieşit, continui să lucrez la acest proiect, pentru că „Relics for the Afterfuture” are mai multe etape. Din păcate, nu cred că am să văd acest proiect la Bucureşti prea curând, mi-ar fi plăcut să văd feedback-ul aici.
