Se vorbește adesea despre situații speciale, atipice, în termeni de lipsuri la nivel de învățământ de masă: lipsa profesorilor de sprijin, a personalului pregătit, a toleranței și așa mai departe. Este un subiect care ar umple pagina de îndată cu câte ne-ar mai trebui, însă vă propun să vorbim acum în termeni de „plus“. Ce putem obține? Ce putem învăța?
La prima vedere, integrarea copiilor atipici în învățământul de masă – și scriu „atipic“ în loc de „special“ cu un scop pe care îl voi detalia mai târziu – pare a fi o problemă numai a părinților acestor copii sau a sistemului. De ce ar fi interesat părintele unui copil tipic de această situație?
Pentru că întâlnirea cu o situație diferită, neobișnuită mie, mă ajută să mă cunosc: să îmi cunosc limitele. Și dacă eu îmi dau seama de lucrul acesta, îmi e mai ușor să-i transmit și copilului meu această perspectivă. Orice întâlnire ne oferă o oglindă, o lecție de viață.
Școala e un cadru în care copilul meu dobândește noi cunoștințe, dar mai ales e un cadru în care se oglindește în mod diferit, în care cunoaște oameni diferiți și comportamente diverse. Cu cât oferta aceasta de diferențe este mai variată, cu atât lumea interioară a copilului meu devine mai bogată. Un copil investește un efort mai mare să obțină un rezultat la olimpiadă. Alt copil investește efort să se încheie la șireturi și să ajungă la școală. Niciunul nu este bun sau rău: au capacități diferite și au nevoie de o susținere personalizată. Unul are șanse să devină un adult de succes – raportat la societate –, celălalt este candidat la „a-și câștiga singur o pâine“, dar fiecare are dreptul de a fi însoțit către a deveni autonom și respectat de către el însuși și de către cei din jur.
O școală pentru fiecare azi, o societate mai bogată mâine
Dacă azi sprijinim împreună oricare copil să meargă la școală printre ceilalți copii, în viitor vom avea mai puțini asistați social și mai mulți oameni integrați.
De ce am spus „atipic“ în loc de „special“? M-am întrebat și eu lucrul acesta după ce, luată de val, foloseam expresia „copii cu nevoi speciale“, iar mama unei fetițe, care s-a simțit tratată ostil la școală, mi-a spus că e foarte revoltată că aude „special“ în loc de „atipic“. Și m-am întrebat de ce? În momentul în care spunem „special“ deja ne gândim că e nevoie de un tratament diferențiat, de un comportament special, de ceva privilegiat sau care necesită un comportament aparte.
Când spun „atipic“ mă gândesc că nu este tipic. Tipic raportat la ce? Raportat la mine și la așteptările mele. Tipic sau atipic raportat la cât accept eu sau nu diferențele dintre oameni și comportamentul lor.
Să-mi încurajez copilul să fie prieten cu un copil atipic este un prilej de a-l ajuta să accepte lumea și oamenii așa cum sunt. E important să-mi ajut copilul să nu rănească și să nu accepte să fie rănit.
Îmi aduc aminte cum o fetiță a intrat în clasa a cincea și a fost respinsă de grupul de elevi. Singura ei prietenă era o altă fetiță a cărei mamă a refuzat să fie de acord cu excluderea ei din colectivitate, așa cum susțineau ceilalți părinți.
Copiii preiau modelul adulților
În același registru, cunosc o școală în care copiii dintr-o clasă sunt foarte uniți, deși există multe situații diferite, pentru că doamna învățătoare îi încurajează să fie uniți, iar la ședințe le comunică părinților că e nevoie să fie împreună toți copiii, așa cum sunt ei. Acei copii au preluat modelul adulților.
Dacă la ședințe se vorbea în termeni de „special“ sau „îmi creează probleme“, probabil că rezultatul era un grup scindat. Dacă, însă, noi ca adulți devenim asertivi folosind expresii precum: „împreună, așa cum suntem fiecare“, „căutăm soluții“, „suntem aici cu toții“… cu siguranță pauzele copiilor vor fi mai prietenoase.
Copiii vor deveni mai toleranți dacă noi, adulții din viața lor, le oferim acest model.
