Conflictul dintre edituri şi Uniunea Scriitorilor (USR) iscat de controversata amendare a Legii 35/1994, proiect iniţiat de doi parlamentari, Varujan Vosganian şi Traian Dobrinescu, care sunt şi membri ai USR, a adus dihonia printre intelectuali.
Dincolo de interesele unui grup sau ale altuia, peste toate tronează incompetenţa statului care nu acordă culturii nici o atenţie. E adevărat că timbrul literar nu e o invenţie nouă, ci îşi are originea în perioada interbelică, dar nu a fost socotit nici atunci un lucru bun. De altfel, scriitorii români din acea epocă erau, ca şi cei de azi, profund nemulţumiţi de lipsa de susţinere a statului şi se opuneau dublei lor taxări, prima dată ca cetăţeni care aveau diverse alte slujbe cu venituri impozabile şi a doua oară ca scriitori, luându-li-se impozit şi pe drepturile de autor (lucru perfect valabil şi astăzi).
Citește și: Editurile au câştigat o bătălie cu Uniunea Scriitorilor, dar nu şi războiul
Iată de pildă ce scria Mircea Eliade în 13 ianuarie 1935 în articolul „Sus inima, scriitori români! Bir pe literatură“:
„Începând acest articol, am impresia că ni s-a făcut o farsă sinistră şi că în loc de a scrie «serios» ar trebui să păstrez tot timpul un ton de glumă. Este fără îndoială cea mai sinsitră farsă a Statului Cultural românesc – nu prin suferinţele pe care le provoacă, ci prin cinismul sau inconştienţa cu care a fost pusă la cale. Este vorba despre ultima măsură pe care Statul a luat-o pentru promovarea culturii: impozitul pe scris. Începând cu acest an – anul când 93 de scriitori bulgari sunt ajutaţi să-şi ridice case, plătind aproximativ 3.000 de lei pe an – scriitorii români vor da bir 9% din magnificele lor venituri literare. În anul când Ungaria a votat credite speciale pentru «ajutorarea oricărui intelectual care poate încă să scrie», în anul când Kemal Paşa a inaugurat Premiul Kopruluzade Mehmed Faud pentru literatură, în anul în care Mexico studiază legea pentru «evitarea şomajului lucrătorilor intelectuali» şi acordă fără umilinţe ajutoare scriitorilor şi gazetarilor loviţi de criză – în acelaşi an, Statul Român obligă pe scriitori să plătească impozit de 9% din drepturile lor de autor! Stai şi te întrebi dacă nu cumva toţi oamenii care cârmuiesc astăzi ţara şi-au pierdut minţile. Ce vrea să realizeze Ministerul de Finanţe prin acest nou impozit? Sumele care se încasează anual pentru drepturi de autor nu întrec cinci milioane de lei. Statul ar câştiga deci vreo 450.000 de lei, o jumătate de milion de lei care se ia din şvarţul scriitorului, din bucata lui de pâine, din biletul lui de tramvai. Asta e tot.
Nu mă revoltă cele câteva mii sau sute de lei pe care fiecare dintre noi va trebui să le cedeze Ministerului de Finanţe. Mă revoltă cinismul cu care a cerut şi justificat acest nou bir. Credeam că domnii aceia care pun ţara la cale au să aibă cel puţin decenţa să nu pomenească nimic de «scriitorul român». Atâtea grozăvii şi atâtea insulte se leagă de această nefericită clasă de cetăţeni români, încât îmi inchipuiam că domnii de sus vor avea cel puţin prudenţa să o lase în plata Domnului. Tuberculoza şi inaniţia, ratarea şi nebunia şi-ar fi făcut datoria înainte.
Dintr-odată, Ministerul de Finanţe a descoperit că scriitorii sunt în acelaşi timp şi cetăţeni români. Şi, după cum se ia bir pe brânză sau pe crema de ghete e logic să se ia bir şi pe poezie, nuvelă sau roman. Într-adevăr că e logic, dar şi cât e de imprudent! Câte obligaţii îşi asumă Statul Cultural prin aceşti nefericiţi 9% din drepturile de autor! Pentru că, să ne gândim o clipă. Nici un scriitor român nu trăieşte din scris. Toţi au diverse lefuri, diverse slujbe asupra cărora Statul îşi ia cuvenitele lui impozite. Datoria de cetăţean şi-o face, deci, şi scriitorul. Noul impozit, aplicat asupra drepturilor de autor, este un impozit în plus care se referă aşadar la funcţiunea lui de scriitor, nu de cetăţean. Faţă de cetăţeni, Statul îşi face datoria (cel puţin, aşa are aerul să afirme). Dar faţă de scriitori ce datorie îşi face?
Cetăţenii au nevoie de pompieri, de drumuri, de apărare şi aşa mai departe. Dar scriitorii au nevoie şi de altceva. Au nevoie de biblioteci puternice – şi nu sunt. Au nevoie de călătorii în străinătate – şi nu le pot face. Au nevoie de linişte – şi nu au unde să o găsească. Au nevoie de legi pentru apărarea literaturii naţionale – şi la ele nu se gândeşte nimeni.“
