Revista Steaua de la Cluj ii dedica in ultimul ei numar, dublu, un amplu dosar omagial profesoarei italiene Rosa del Conte, care a implinit de cateva saptamani un veac de existenta. Este un superb si foarte civilizat gest de recunostinta fata de cea mai calificata cunoscatoare si traducatoare a poeziei lui Eminescu, din putinii specialisti straini pe care i-a avut si ii are literatura romana in strainatate. Cartea ei intitulata "Eminescu sau despre Absolut", pe care doar Marian Papahagi reusea sa o publice in traducere integrala in 1991, ramane o referinta inconturnabila in uriasa si derutanta exegeza despre ipotesteanul nostru. In vreme ce unii autohtoni incep sa-l snobeze pe Eminescu, pentru carente de postmodernism, La Signora Professoressa vine cu o intuitie geniala: ni-l plaseaza in adancul acelei uimiri ce reuseste sa tina, intr-un ragaz precar, timpul si intemporalitatea. Ea vede in aceasta "imobilitate estatica" eminesciana ceva din grandoarea gandirii presocratice care isi asociaza versul pentru a putea accepta efemerul. Ea vorbeste despre "nucleul emotiv al cantecului" care este una din cele mai vechi forme de cunoastere a sufletului. si plaseaza poetica eminesciana la originile decisive ale spiritului, la varsta gnozelor arhaice, in timpul imemorial al sintezei nedesfacute, la frontiera dintre Orientul Hindus, Europa Occidentala si cea Rasariteana.
Cand un comparatist de o asemenea anvergura ridica atat de sus prisma, razele soarelui se despica in cele mai pline curcubee. Unii straini au tocmai acest dar, de a ne citi, in carti si in comportamentul nostru zilnic, altcumva decat obisnuim. Trebuie sa-i indemnam s-o faca mai des, trebuie sa-i ascultam, sa ne gandim bine la ce spun. (In paranteza fie spus, bogata serie "Calatori straini despre tarile romane", publicata de o editura bucuresteana cu cateva decenii in urma, ar putea fi reluata si completata.) Iata, aceeasi romana care purta o ardenta corespondenta cu Blaga nu considera ca ar fi o pierdere de vreme sa-l citeasca si pe Cosbuc. Ei da, Cosbuc cel pe care romanii il "fumeaza" repede la scoala si il uita condescendent! Trebuie sa vedeti in poezia lui un moment armonios de "viziune clasica a vietii"; si, de asemenea, o specificitate romaneasca ce se afirma cu forta "in esenta ei etica si etnica" – spunea in esenta profesoara italiana inca in 1969. Pentru ea, era important nu "poetul taranimii" simplificat de Gherea, ci descendentul dintr-o familie carturareasca cu 14 generatii de preoti pe linie materna si paterna. Una din acele familii care au asigurat infuzia de carte in Transilvania. Ochiul experimentat al profesoarei italiene trecea peste aspectul idilic al poeziei cosbuciene pentru a scoate in relief influenta benefica a scolii latiniste transilvanene, ce se contopea, in acest caz, "cu spiritul rabelaisian al lui Budai Deleanu si cu pasionanta vocatie de Aufkläerung". Altfel spus: simplitatea usor bucolica a lui Cosbuc nu este un sirop etnografic, ci o viziune pozitiva care continua spiritul umanist al scolii latiniste. si care isi gaseste o lunga filiatie europeana ce nu intamplator se impune tocmai in momentul in care poezia romaneasca incepea sa fie sufocata de imitatorii lui Eminescu. A declara atat de sigur: "Cosbuc era prima expresie artistica ce se impusese constiintei critice a intregii natiuni" este o evidenta de o simplitate uimitoare. Nu-mi amintesc de vreun exeget roman care sa fi situat cazul Cosbuc cu atata siguranta, ocolind in acelasi timp si nationalismul tamp. E si un fel de a spune ca, daca pe Cosbuc il invatam repede pe de rost, asta se intampla nu fiindca ritmurile si rimele lui sunt usor de memorat, ci pentru ca in ele gasim trasaturi esentiale din ceea ce consideram a fi identitatea noastra, dincolo de un model literar preferat si indiferent daca ne-am nascut sau nu in satul sau generic. Cu ani in urma, o ascultam uluit si pe Luisa Valmarin, care intre timp ii urmase Rosei del Conte la catedra de limba si literatura romana de la Universitatea din Roma, cum stabilea firesc liniile tematice ale marii culturi europene in interiorul aceleiasi scoli Ardelene. De pe treptele Universitatii La Sapienza totul se vedea mult mai clar. Iar literatura romana nu era deloc provinciala!
Dinu Flamand este scriitor roman stabilit la Paris
