Raportul anticorupție al Uniunii Europene, dat publicității în urmă cu trei luni, nu este o lectură ușoară. Sute de pagini, pline de informație tehnică, într-un limbaj destul de arid, fără nici o urmă de fior epic. Legi, fapte, cifre. O analiză crudă asupra disponibilității elitelor politice, magistraților și înalților funcționari din cele 28 de țări membre de a distruge relațiile toxice dintre politicienii vânduți și oamenii de afaceri care i-au cumpărat, de a reduce la minim sumele furate din bugetele publice.
Interesul mediei europene pentru acest document tehnic a fost minor. Și nu vorbim doar de media preocupată, de la Atlantic la Marea Neagră, de culoarea desuurilor vedetelor. Nu au acordat multă atenție acestui raport nici măcar jurnaliștii de la publicațiile și emisiunile TV și radio care știu exact cât îi costă corupția pe concetățenii lor – 120 miliarde euro pe an, potrivit Raportului.
Poate este, într-adevăr, prea tehnic. Se vorbește prea mult despre starea de fapt și nu sunt evidențiate suficient consecințele. Poate.
Dar, poate, explicația este alta. Primul raport despre starea Uniunii din perspectiva corupției spune, printre rânduri, un adevăr care deranjează urechile multor cetățeni ai continentului. Ale acelei majorități prea obișnuite să se lase speriată de teoriile hoardelor de imigranți est-europeni imaginari care le zgâlțâie porțile și mai puțin dispuse să dea atenție inamicului din interior.
Vechea Europă a predicat, ani buni, noilor intrați în UE, teorii despre combaterea corupției pe care ea le aplică din ce în ce mai puțin. A impus țărilor celor mai înapoiate din acest punct de vedere, precum România, standarde înalte, perfect justificate, dar pe care mulți dintre membrii fondatori nici măcar nu își mai propun să le atingă.
A fost pe deplin justificat ca liderii de la Bruxelles, Berlin, Paris, Londra să le reproșeze multora dintre cei de la București și Sofia că sunt o rușine pentru Europa și că își sacrifică cetățenii în schimbul milioanelor de euro care le intră în buzunare. Dar le-a fost și foarte convenabil să o facă. Îi este mai ușor popii să spună „faceți ce spun, nu ce fac eu“ decât îi este lui să se schimbe.
Puțini oficiali europeni și-ar fi imaginat atunci când au impus României Mecanismul de Cooperare și Verificare în justiție drept condiție pentru aderarea la UE că presiunea exercitată pentru reformarea acestui domeniu va da rezultate atât de spectaculoase. Și mai puțini ar fi anticipat epilogul: pentru că nu și-au permis niciodată să aplice aceeași presiune asupra claselor politice din țările lor de origine, învățăcelul, repetentul clasei, și-a depășit, în anumite privințe, maestrul.
Credeți că este o exagerare? Citiți cele 28 de rapoarte de țară care însoțesc evaluarea de ansamblu a UE și veți constata că, în câteva domenii specifice, instituțiile din România sunt menționate cu cele mai spectaculoase rezultate din toată Uniunea. Umbra de îndoială față de această performanță este că românii încă trăiesc într-o țară foarte coruptă.
Dar această realitate nu doar că nu le diminuează meritele celor ce conduc și lucrează în aceste instituții, ba chiar le evidențiază și mai mult. Să reziști și chiar să aplici lovituri mortale unui sistem de putere cu rădăcini adânci într-o mentalitate și un stil de viață neschimbate de sute de ani este cu atât mai lăudabil.
Nu doar rezultatele DNA, prezentate în Raport drept exemplu de bune practici, atestă nivelul de competență și eficiență atins de unele instituții din România, ci și cele ale Agenției Naționale de Integritate. Din toate cele 28 de rapoarte de țară, România este singura la care capitolul „Integritate“ este înțesat cu cifre, statistici precise, detaliate și complete privind urmările concrete ale acțiunilor întreprinse de ANI.
„Începând cu 2008, ANI a identificat 469 de situații de incompatibilitate, 194 de conflicte de interese administrative și penale, 46 de cazuri de averi nejustificate, 346 de cazuri de potențiale infracțiuni și a aplicat peste 5.200 de amenzi pentru încălcarea legislației privind declararea averilor. Printre funcționarii anchetați de ANI se numără 50 de parlamentari, 12 președinți și vicepreședinți de consilii județene, 10 miniștri și secretari de stat și peste 700 de funcționari locali aleși, directori de agenții publice, ofițeri de poliție, magistrați etc. În ultimii cinci ani, peste 80% din deciziile ANI în situații de incompatibilitate și conflicte de interese au rămas definitive“, consemnează Raportul anticorupție al UE.
Pentru toate celelalte țări, rapoartele dedicate conțin, la acest capitol, generalități, și nu cifre. De la observații formale, de genul „parlamentarii trebuie să-și declare averile și interesele, însă doar într-o măsură limitată“ (Slovacia), la exemple expediate sumar – „un ministru a fost demis recent ca urmare a neconcordanțelor descoperite în declarația sa de avere“ (Polonia), până la critici dure, acolo unde nu a mai fost loc de formulari diplomatice: „Comisia pentru Prevenirea și Constatarea Conflictului de Interese a devenit operațională în 2013, însă nu a reușit încă să acționeze în mod sistematic și independent pentru a preveni sau descoperi riscurile de corupție politică. În schimb, există indicii ale unei abordări formaliste și arbitrare“ (Bulgaria).
Și nu este vorba doar de țările foste comuniste. „Acordul guvernului de coaliție națională din data de 1 Decembrie 2011 conține un capitol referitor la etica în politică în care se afirmă că parlamentele regionale și cel central trebuie să trateze problemele conflictului de interese și ale normelor etice. (…) Până în prezent, acest angajament nu a fost îndeplinit, iar încercări similare au eșuat, în trecut.“ (Belgia)
„De asemenea, Franța a incriminat «îmbogățirea ilicită» în anumite condiții, și anume, acumularea de averi sau adoptarea unui anumit stil de viață fără a putea justifica originile acestora. (…) Începând cu 1988, 12 cazuri privind îmbogățirea ilicită au fost înaintate procuraturii, toate acestea fiind clasate.“ (Franța)
Cum credeți că ar reacționa societatea civilă de la noi dacă mâine ar fi votate modificări legislative care să scutească parlamentarii de obligația de a mai depune declarații de avere? Sau dacă Agenției Naționale de Integritate i s-ar lua dreptul să mai verifice acuratețea acestor declarații? Sau dacă miniștrii nu ar trebui să mai depună declarații de interese?
Oare cum ar reacționa jurnaliștii dacă toate aceste informații, care acum sunt publice pe site-ul ANI și pot fi accesate printr-un simplu click, ar fi, brusc, secretizate?! Sau dacă investigațiile privind respectarea ori nerespectarea legilor integrității s-ar finaliza printr-un vot într-un consiliu compus din „specialiști“ numiți politic? Adică, așa cum se întâmplă azi în CNA, în Curtea Constituțională, și încă multe alte organisme cu rol de arbitraj?
Răspunsul este cât se poate de previzibil. Am lua foc! Reacția noastră la evenimentele din marțea neagră ar părea de-a dreptul ștearsă față de ce ar urma deciziei de a anihila definitiv ANI. Ar fi chiar mult mai dură decât a fost în 2010, când Curtea Constituțională a decis să îi amputeze atribuțiile. De ce?
Pentru că din 2010 până azi am învățat să considerăm existența controlului de integritate un drept fundamental! Acum patru ani, investigarea averilor demnitarilor era mai mult o promisiune. Astăzi, după ce mai mulți membri ai Guvernului și ai Parlamentului și-au pierdut funcțiile în urma deciziilor de incompatibilitate, ni s-ar părea de neacceptat ca vreun politician să îndrăznească să se atingă de cei ce îl pot controla.
Și nu doar segmentul vocal al societății și-ar manifesta indignarea, ci și cetățeanul tăcut ar face-o. O astfel de acțiune ar fi sancționată la vot. Cel ce ar îndrăzni să ne blocheze dreptul de a ști cine și de ce a mințit în privința averii sau a intereselor pe care le are în anumite companii private ar scădea instantaneu în intenția de vot. Cifra de 41% încredere de care ANI se bucură în ochii românilor se transpune rapid în sancționarea agresorului politic.
Pe cât de naturală ni se pare acum existența acestor filtre de integritate, o barieră împotriva hoției endemice, la doar 7 ani de la punerea lor în practică, și pe cât de revoltați suntem când politicienii complotează pentru a le dinamita, pe atât de firesc li se pare multor europeni ca liderii lor să nu fie supuși acestui „filtru strict“, după cum caracterizează Raportul anticorupție al UE legislația integrității din România și activitatea ANI – o evaluare laudativă pe care nu o mai regăsim menționată în cazul vreunei altei țări.
În Austria, de exemplu, parlamentarii nu sunt obligați să-și declare averile. În cazul potențialelor conflicte de interese, decizia de a interzice sau permite unui parlamentar să continue o anumită activitate aparține unui comitet parlamentar format, evident, inclusiv din colegi de-ai săi. Membrii guvernului și alți demnitari numiți, în schimb, trebuie să depună declarații de avere, dar care nu sunt publice. Pe lângă asta, „nu există un mecanism care să permită verificarea acurateții lor și deci nu sunt aplicate sancțiuni în cazul în care se descoperă nereguli“, se observă în Raport.
În Cehia, deși a intrat în UE în 2004, fără condiționarea unui MCV, nu există încă un mecanism de sancționare a conflictelor de interese pentru funcționarii publici. Nu există o procedură de verificare a conținutului declarațiilor de avere. Pedeapsa maximă pentru nereguli în privința depunerii lor este o amendă de 150 de euro, dar nu există nici o statistică privind numărul de sancțiuni date până acum.
În Belgia, declarațiile de avere se depun într-un plic închis, care este deschis doar în cazul începerii unei anchete penale. „Lipsa unei supervizări instituționale combinată cu absența accesului publicului la datele din declarațiile de avere înseamnă că, în practică, aceste declarații nu sunt verificate efectiv“, notează Raportul, care adaugă faptul că nu există date disponibile despre numărul de încălcări ale legislației privind depunerea declarațiilor de avere.
În Ungaria, țară care a intrat în UE în 2004, fără condiționarea unui MCV, sarcina verificării declarațiilor de avere ale parlamentarilor revine tot unei comisii parlamentare, ca și în Austria. Dar controlul veridicității informațiilor poate începe doar la cererea unei persoane și doar dacă acea persoană depune dovezi concrete care să justifice suspiciunile. „Nu există o autoritate independentă care să poată verifica declarațiile de avere și interese ale înalților oficiali, aleși sau numiți“, concluzionează Raportul.
În Franța, legislația privind declararea averilor parlamentarilor a intrat în vigoare doar cu trei luni în urmă, după îndelungi dezbateri controversate, generate de opoziția înverșunată a politicienilor. Cu toate acestea, aleșii nu sunt obligați să declare și averea membrilor familiei.
Aceeași situație este și în Polonia, unde Raportul notează că „membrii Parlamentului sunt obligați să depună declarații cu privire la situația financiară, iar acestea se depun, anual și la numirea sau ieșirea din funcție, la președintele Camerei inferioare (Sejm) sau la cel al Senatului. Aceste declarații sunt disponibile online, dar nu sunt ușor de identificat. Conform GRECO, aceste reglementări pot fi eludate prin transferarea proprietăților pe numele membrilor familiei“.
În Germania, parlamentarii nu depun declarații de avere. Mai mult, potrivit Raportului, „parlamentarii nu sunt urmăriți penal pentru anumite forme de corupție“. În Olanda, „declararea intereselor private, financiare și de afaceri sunt considerate chestiuni ce țin de mediul privat, prin urmare date privind averea sau interesele nu sunt disponibile“.
În acest timp, România are, foarte probabil, cel mai mare procent din lume de politicieni, demnitari aleși și numiți, funcționari publici și magistrați obligați să depună declarații de avere și de interese – peste 300.000 de persoane trebuie să o facă anual. Are, cu certitudine, printre cele mai aspre pedepse pentru încălcarea legii în acest domeniu.
ANI are ca atribuție principală verificarea conținutului declarațiilor de avere, și nu doar arhivarea lor, așa cum și-au dorit de-a lungul vremii numeroși politicieni. În prezent, nu mai puțin de 4,4 milioane de declarații de avere și de interese sunt disponibile pentru a fi consultate pe Internet, printr-o interfață foarte ușor de utilizat. O bază de date care s-a dovedit în ultimii ani o mină de aur pentru jurnaliștii de investigații.
Depistarea conflictelor de interese și a incompatibilităților sunt misiuni în care inspectorii se implică pro-activ, inclusiv prin sesizarea procurorilor atunci când există suspiciuni privind fapte penale. Pe scurt, este o instituție reală, cu dinți și nerv, și nu o caricatură, iar rezultatele o dovedesc cu vârf și îndesat.
În aceste diferențe majore de anvergură și intensitate a controlului de integritate constă cu adevărat decalajul de performanță dintre Agenția Națională de Integritate și instituțiile similare din Europa.
Așa se explică că România este singura țară în dreptul căreia Raportul aliniază un calup consistent de cifre și fapte, și nu doar considerații generale.
Evident, în România problema corupției este mult mai adâncă și mai dureroasă pentru cetățeni, iar efectele ei sunt incomparabil mai mari și mai nocive decât în vestul Europei. Dar câtă vreme și în țări precum Germania, Olanda, Marea Britanie, Franța, Austria, Belgia mai mult de jumătate dintre cetățeni cred că problema corupției este foarte răspândită în țara lor, drumul de urmat nu este cel al negării problemelor sau al continuării în același ritm apatic, ci cel dinamic pe care România a fost împinsă, din fericire, să o apuce când bătea la porțile UE.
Diferențele de legislație și practică a integrității dintre țara noastră și restul Europei, evidențiate mai sus, nu reprezintă argumente în favoarea tezei că România și-a făcut treaba și acum se poate relaxa, fără să mai aibă nevoie de MCV. Din contră. Avem nevoie și mai mare de MCV pentru a pune în continuare presiune pe politicienii veșnic la pândă în așteptarea momentului propice pentru a amputa atribuțiile instituțiilor care le reamintesc obligațiile morale pe care le au față de cetățeni.
Pe de altă parte, performanțele ANI demonstrează clar că am intrat într-o altă etapă. Cu mult efort, alături de colegii din alte instituții, o echipă de oameni dedicați a șters o parte din pata de pe obrazul României și poate revendica un loc la masa celor ce nu doar primesc lecții, ci și dau. Prin ei, folosind experiența acumulată în ultimii ani în domeniul integrității, România poate avea o contribuție majoră la bunul mers al Uniunii. Cum?
La scurt timp după încheierea alegerilor europarlamentare vor începe negocierile pentru formarea viitorului cabinet care va conduce Comisia Europeană. Atât premierul, cât și președintele s-ar putea opri o secundă din lupta lor pe viață și pe moarte și, întocmai ca pe subiectul reacției noastre față de agresiunea Rusiei, ar cădea de acord asupra unei poziții comune. Importanța temei impune o înțelegere transpartinică: aceea ca ambii să-și folosească relațiile la cel mai înalt nivel în marile partide europene pentru a cere ca României să-i revină portofoliul de comisar european pentru Justiție. Iar pentru acest post să-l propună pe Horia Georgescu, președintele ANI.
Ar fi o victorie imensă pentru țară ca, la mai puțin de zece ani după ce România intra în UE cu stegulețe roșii pe acest domeniu, să primim cea mai importantă recunoaștere pentru evoluția noastră.
Nimănui de la Bruxelles care a stat cu ochii în ultimii ani pe justiția din România nu i-a scăpat faptul că performanțele ANI nu ar fi putut fi obținute, împotriva opoziției vehemente a politicienilor corupți, a presiunii jurnaliștilor plătiți de aceștia, fără un leadership de excepție.
Calitățile pe care le-a demonstrat reușind să coaguleze sprijinul politicienilor subordonați interesului național, al societății civile, al structurilor de informații și al magistraților sunt exact cele de care are nevoie viitorul comisar european pentru Justiție pentru a îndeplini cele două obiective principale care îi stau în față.
Să scoată din amorțeală o Europă care tratează cu prea multă ușurință problema corupției și să o dinamizeze pe direcțiile indicate de Raportul Anticorupție, dintre care cea mai importantă este cea a integrității, domeniul său de expertiză.
Și, în al doilea rând, să își pună amprenta pe negocierile cu țările foste sovietice care aspiră la intrarea în UE. A devenit o prioritate geostrategică ca performanțele anticorupție ale României, determinate de impulsul și mentoratul european, să fie replicate și la est de granițele noastre. De acest proiect s-ar putea să depindă răspunsul la întrebarea în ce fel de Uniune Europeană vom trăi peste cinci ani.
