Într-o vară marcată de masacrul din Norvegia şi scenele şocante din timpul revoltelor din Londra şi alte oraşe britanice, un cercetător american susţine că a găsit substanţa chimică din creier responsabilă pentru empatie care poate ajuta la rezolvarea problemelor lumii, relatează The Guardian.
Oxitocina este o substanţă care se foloseşte pentru inducerea travaliului, dar Paul Zak, neuroeconomist american, consideră că această substanţă, supranumită hormonul ataşamentului, poate îmbunătăţi relaţiile dintre oameni. Oxitocina este „liantul social” care leagă familii, comunităţi şi societăţi, şi încurajează încrederea între străini, potrivit lui Zak.
„Oxitocina influenţează fiecare aspect al vieţii noastre sociale şi economice, de la câte resurse financiare alocăm pentru investiţii şi câţi bani donam unor organizaţii caritabile. Oxitocina ne spune când să avem încredere şi când să fim precauţi, când să dăm şi când să păstrăm”, explică Paul Zak.
Dintre toate afirmaţiile lui Zak, probabil cea cu cele mai profunde implicaţii sociale şi economice, dacă este adevărată, este afirmaţia lui că oxitocina este „esenţa de empatie”. Într-adevăr, Zak consideră că cercetările sale oferă o bază ştiinţifică pentru teoria gânditorului iluminist Adam Smith potrivit căreia oamenii sunt, în esenţă, creaturi altruiste cu o capacitate mare de „colegialitate”. Oxitocina este cea mai importantă moleculă morală spune Zak.
Cercetătorul american susţine că multe dintre problemele sociale şi politice din prezent pot fi rezolvate dacă ar exista o metodă de a mări nivelurile de oxitocină ale oamenilor. Într-un experiment în laborator, Zak i-a pus pe voluntari să inhaleze oxitocină cu ajutorul unui spray nazal. Există, desigur, şi alte metode mai puţine invazive de „a inspira încredere”: 15 minute de masaj sau logarea pe o reţea de socializare au acelaşi efect de mărire a nivelurilor de oxitocină din creier. La nivel de societate, acelaşi efect ar fi obţinut de reducerea diferenţelor între venituri, investiţii în educaţie sau promovarea de mai multe oportunităţi.
Oxitocina, bună la toate
Oxitocina, un extras din glanda pituitară posterioară umană, a fost descoperită în 1909 când farmacologul britanic Sir Henry H Dale a descoperit că această substanţă poate contracta uterul unei pisici gestante. În mai puţin de doi ani, medicii au început să folosească oxitocina de a induce travaliul. Mai târziu, au descoperit că oxitocina stimulează secreţia de lapte matern prin contractarea celulelor musculare netede din jurul glandelor mamare.
Prin anii 1970, oamenii de ştiinţă şi-au dat seama că oxitocina este, de asemenea, un neurotransmiţător care acţionează asupra sistemului limbic, centrul emoţional al creierului. Studiile pe animale de la Universitatea din Maryland au arătat că oxitocina a jucat un rol important în stimularea ataşamentului şi a comportamentul monogam la lupi.
Cercetătorul Paul Zak, matematician şi economist de profesie, a descoperit aceste studii în anii 1990. Ca mulţi alţii din profesia sa, Zak era frustrat de modelele economice care asumau că oamenii sunt actori raţionali care urmăresc să îşi maximizeze câştigurile personale. Din experienţa sa, oamenii nu luau decizii în funcţie de câştigurile personale. Zak s-a dedicat pentru câţiva ani activităţii de cercetare. El a încercat să reproducă experimentele pe animale cu voluntari implicaţi în jocuri monetare.
Concluziile lui Zak au fost clare: „Încrederea este o reacţie chimică. Normele sociale, trecutul unei persoane şi evenimentele din prezent afectează încrederea doar prin modularea cantităţii de oxitocină eliberată în organism”.
Cercetătorul merge chiar şi mai departe, argumentând că oxitocina deţine cheia pentru moralitatea umană. Pentru Zak, oxitocina explică de ce, în practică, oamenii tind să fie mai de încredere decât prezice modelul economic clasic.
Testosteronul, de vină pentru revoltele din Londra
Dar dacă oamenii sunt predispuşi să fie altruişti, mai degrabă decât să îşi urmărească doar interesele proprii şi sistemul de oxitocină este într-adevăr atât de puternic, de ce nu este toată lumea virtuoasă tot timpul şi de ce protestatarii din Londra au dat foc la propriile lor cartiere, se întreabă jurnaliştii britanici.
Zak invocă un alt hormon pentru a răspunde la această întrebare: testosteronul. În momentele de stres, susţine el, oamenii acţionează pe „modul de supravieţuire”, determinând eliberarea de testosteron şi dihidrotestosteron (DHT) este un metabolit biologic activ al testosteronului. Aceşti hormoni de stres împiedică oxitocina să conecteze receptorii din creier, înclinând balanţa în favoarea neîncrederii. Acest proces, spune el, explică „micile fapte rele pe care oamenii virtuoşi le fac în mod normal”. În unele cazuri, acest comportament răuvoitor poate fi, de asemenea, exacerbat de factori genetici şi de mediu.
În experimentele lui, Zak a descoperit că 5 la sută dintre participanţi nu produceau oxitocină. Aceşti indivizi au unele trăsaturi de psihopaţi, spune omul de ştiinţă. În plus, el a descoperit că femeile care au fost abuzate în copilărie au avut tendinţa de a nu elibera oxitocina.
În cazul revoltelor, Zak consideră că cei mai mulţi dintre jefuitori sunt, probabil, „intacţi neurologic”, dar au fost sub influenţa unui amestec de testosteron şi „tipul nepotrivit” de oxitocină. Explicaţia neuroeconomistul este contestată de sociologul Raymond Tallis. „Lipsa de încredere care a dus la declanşarea revoltelor nu a rezultat dintr-un deficit brusc şi catastrofal de oxitocină, ci are legătură cu educaţia şi atitudinile parentale ale protestatarilor”, susţine Tallis.
Obiecţia fundamentală a lui Tallis este faptul că scenariile de joc folosite de Zak şi alţi neuroeconomişti în experimentele lor nu imită interacţiunile economice şi sociale din viaţa reală. „Nu am nimic împotriva oxitocinei în sine, este o molecula foarte bună: stimulează sânii să secrete lapte, contractează uterul, oferă orgasme femeilor. De ce trebuie să îi găsim un alt rol?”, afirmă Tallis.
Cu toate acestea, credinţa lui Zak în oxitocină este de nezdruncinat.
