De ziua Culturii Naționale, când am fost cu toții culți, a fost mare mobilizare la români.
Că țările, inclusiv insulele, care sunt țările mele favorite atunci când sunt țări, sunt de două feluri.
Sunt țări care au cultură în fiecare zi pe an, anume oamenii se duc în centrul vechi la cinematecă, la castelul local la o expoziție, în vechile biserici gotice la concert, copiii măcar două zile pe săptămână ies din școală și merg la muzeu să vadă picturi sau la catedrală să li se explice cum funcționează orga, iar adulții când ies de la serviciu se duc la cercul de acuarele sau în weekend să facă pe ghizii voluntari în vechiul parc orășenesc cu ceas istoric unde bunicul lor o ceruse pe bunica de nevastă.
Dar sunt și celelalte țări, cele care au o Zi a Culturii Naționale, o zi a Drapelului și una a Identității, o Catedrală a Neamului, o Casă a Poporului, și un Popor și o Elită pe măsura tuturor acestora. În fiecare zi de la Dumnezeu nu ai un cinema unde să te duci, impresari nu există, teatrele se tot închid sau se tabloidizează, orice săptămânal cu articole mai lungi de 500 de cuvinte a murit demult, GRANTA și Lettre Internationale nu au ediții ăn lima lor, Amazon nu livrează cărți acolo că nu sunt cereri destule ca să merite, concertele sunt numai de gală, ca ocazie să își arate protipendada toaletele, traducerile sunt ca pentru săraci, adică nu mai au nici o legătură nici cu limba din care vin, nici cu cea la care aspiră, iar artiștii se întrețin umblând cu cortul prin alte țări. Aicea se face o mare sărbătoare anuală când președintele țării, președintele Academiei, Patriarhul și câteva mumii de ocazie se adună și recită din panoplia de lemn, toți militarii primesc ordin să ducă flori pe la mormintele poeților, dacă găsesc loc de politicieni veniți cu carul de filmare, iar copiii au în sfârșit ocazia să recite ce au învățat pe de rost sub numele de educație în tot restul anului.
Prima categorie de țări are multe premii Nobel, dar nimeni nu le contabilizează.
A doua nu are nici unul, dar se țin pariuri când se va lua în sfârșit un Nobel, mai ceva decât pe cursele de cai sau Il Calcio.
Nobelul nu se poate lua, că dacă s-ar introduce principiul referatului anonim al operei, care e pasul întâi, ar ieși o revoluție națională pentru că ar fi o absolută îngrădire a libertății naturale ca indiferent ce știi, să poți practica ce îți dă prin minte, a dreptului nepotului șefului pompierilor de a fi pompier, al directorului de colecție de a-și publica opera proprie, al popii să predea religie comparativă în școala seculară, al editorului să publice doar afișe cu el și prietenii lui cu un aer profund, al deținutului analfabet de a scrie opere științifice și al ăluia care desparte verbul la persoana a doua plural printr-o cratimă să se afirme ca autor în revista ”Dilema”.
Prima categorie de țări maltratează copiii în mod curent, îi duce cu mașina publică la școală, are grijă să nu se extenueze cu tocitul ca să aibă timp să descopere ce talente au în viață, îi lasă și să se ridice singuri când cad prima oară de pe bicicletă, să se scuture și meargă mai departe să exploreze până își găsesc drumul, dar să aibă grijă de cine văd că e rănit, bolnav sau neajutorat și le mai spune de timpuriu și la ce sunt bune prezervativele.
A doua categorie de țări se luptă cu statisticile perverse care mereu arată că violența domestică domnește prin casele țăranilor ei, inclusiv cei mutați la oraș, copiii învață că nu sunt egali cu adulții și poți fi fericitul profesor până la optsprezece ani în clase din aceste țări fără să te deranjeze vreun copil cu o întrebare, frica de Dumnezeu și respectul celor mai mari sunt valorile de bază care se transmit copiilor, care se aleg din întreaga educație cu gestul de a-și face cruce când trec prin fața unei biserici.
În cazul particular al României, și nu vă ofensez întrebând în ce categorie este, vorbim despre o țară care conduce detașat în următoarele topuri:
Numărul absolut de copii vânduți, dați spre adopție, traficați sau pierduți din generația nedorită produsă de politicile demografice ale lui Nicolae Ceaușescu, de ai fi zis că libertatea la români a fost în primul rând marea ocazie de a scăpa de odrasle nedorite, un fel de scuipătoare ambulante ca în filmul ”Occident” al lui frate-meu, premiat pentru veridicitate, un export oprit doar de Emma Nicholson și alți antreprenori străini.
Numărul de abandonuri școlare per capita din motive materiale, religioase, personale sau pur și simplu din realizarea că școala în societăți nemeritocratice nu se merită de nici un fel.
Numărul absolut de traficanți de carne vie pe Europa, numărul 1 în ultimul top Europol de săptămâna trecută.
Numărul de plângeri și, respective condamnări la Curtea Europeană a drepturilor omului pentru rele tratamente legate de familie pe care statul nu reușește să le controleze.
Și, asta de ieri, numărul maxim de bolnavi (7000) rămași fără ultimul doctor din cauza neputinței autorităților de a mai lega forțat de glie în condiții mizerabile, cum era în comunism, pe cineva care să aibă grijă, practic pe banii lui, ce să mai spun de nervi, de toți bolnavii de cancer din județul Vaslui.
Urmarea unui sfert de secol în care libertatea a fost canalizată chiar unde ducea înainte și lipsa ei printr-o acțiune colectivă de tot tacâmul, iată că în sfârșit s-a adunat în România suficientă capacitate de protest.
Nu, nu pentru a îndrepta ceva prin România, ci pentru a merge la țara opusă, cea fără condamnări la CEDO, pe locul 1 sau maxim 2 în toate topurile de bună guvernare sau sondajul valorilor umane, adică în Norvegia.
Motivul simplu și de bun simț este că o țară organizată ca România nu are cum să aibă încredere într-o țară organizată ca Norvegia, iar dacă de ziua Identității Naționale mai faci și o Cântarea României contra Norvegiei și înhami pe toți tovarășii responsabili cu identitatea colectivă fiindcă au eșuat demult să facă vreo ispravă cu aia individual atunci să vezi furie planetară de gradul 1.
Nu s-a gândit nimeni să observe că Norvegia dă bani de ajutor la greu României, și nu invers, că atunci eram direct în secvența aia de prost gust în care ăla care cerșește un ban după aceea mai are și ideea că poate să-ți spargă capul să îți ia tot portofelul pentru că inegalitate îi dă superioritate morală.
Aș vrea să felicit pe toți inițiatorii, Antena 3 în primul rând, au dreptate să țină mobilizat tot publicul și să se străduie să transmită valorile rurale și comuniste la noi generații, că deja nu stau bine cu generațiile în audiențe, știut fiind că ăia de la publicitate te discriminează peste 50 de ani sau chiar peste 35, ce să mai spun dacă nu ești urban și educat.
Dar nu numai inițiatorii merită laude, ci toți care au pus botul, care au semnat petiții, toți cei care nu au observat cum bolnavii de cancer din Vaslui plâng după doctorița lor care se îndepărtează cu bagajele sau pe cei de la Europol cum scot din burta camionelor românești încă vreo zece adolescenți de export, desi filmele astea rulau în paralel chiar săptămâna asta, și au considerat că e de datoria lor civică imediată să rezolve problema Norvegiei.
Șefii politici, în frunte cu președintele, care nu au suflat o vorbă toată săptămâna despre faptul că peste 20 de universități publice din România au devenit o industrie de eliberat pușcăriași (dar ne afirmă periodic importanța educației pentru ei), dar au găsit ocazia să ne spună că vor suna ei în Norvegia să rezolve merită felicitări în particular. La așa popor, așa lideri. Sper să le ajungă poporul la câți vor să-l împartă și să se bucure unii de alții așa cum merită.
http://adevarul.ro/news/societate/de-alegerile-astea-nu-mai-batem-ungurii-ci-norvegienii-1_5697c13337115986c67d8500/index.html
In profilul de ţară al României, se menţionează că în anul 2014 CEDO a soluţionat 7.223 de plângeri împotriva României, dintre care 7.096 au fost declarate inadmisibile. Restul de 127 plângeri au fost soluţionate printr-o hotărâre şi, dintre acestea, în 74 de cazuri s-a constatat cel puţin o încălcare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. În anul 2015, au fost soluţionate de CEDO 2322 de plângeri împotriva României, dintre care în 199 de cauze s-a pronunţat o hotărâre. În perioada 2013-2015, CEDO a soluţionat 17.408 de plângeri împotriva României, dintre care în 492 a fost pronunţată o hotărâre CEDO. (sursa) Ca să recapitulăm: Plângeri soluţionate de CEDO în perioada 2013-2015, împotriva statului respectiv: România – 17.408 Norvegia – 338 Hotărâri pronunţate de CEDO în perioada 2013-2015, în legătură cu un caz privind statul respectiv: România – 492 Norvegia – 8 Condamnări dispuse printr-o hotărâre CEDO, în anul 2014, pentru cel puţin o încălcare a drepturilor prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: România – 74 Norvegia – 2 Condamnări dispuse printr-o hotărâre CEDO, în anul 2015, pentru cel puţin o încălcare a drepturilor prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: România – 60 Norvegia – 0 (zero)
Citeste mai mult: adev.ro/o0ygds
