Directorul agenţiei de analiză Stratfor, supranumită şi CIA-ul privat, a făcut o vizită în România, în contextul crizei din Ucraina. George Friedman a publicat o largă analiză a rolului pe care îl are ţara noastră în conflictul rece dintre SUA şi Rusia.
„Am ajuns în Bucureşti, România, la o zi după vicepreşedintele american Joe Biden. Secretarul american al Apărării Chuck Hagel va ajunge aici în câteva săptămâni. Subiectul discuţiilor din Bucureşti, nu numai la nivelul conducerii, dar şi al publicului, este Ucraina. Îngrijorările sunt palpabile şi nu se referă numai la ruşi. Ele privesc NATO, Uniunea Europeană, Statele Unite ale Americii şi dacă toate aceste structuri vor sprijini România în cazul în care se va opune Rusiei.
Cealaltă parte a ecuaţiei este, bineînţeles, dacă România va face ceea ce trebuie pentru ca ajutorul din afară să poată fi pus în aplicare. Biden a părăsit România lăsând impresia că Statele Unite intră în joc. Dar aceasta nu este o regiune care se încrede uşor în promisiuni. Primul pas a fost uşor. Următorii sunt mai grei.
Dacă acest mic Război Rece va deveni semnificativ, două ţări europene au cea mai mare importanţă: Polonia şi România. Polonia, pe care urmează să o vizitez, se întinde între Germania şi Rusia pe câmpia nord europeană lungă şi plată. Populaţia atinge în jur de 38 de milioane de oameni. România, la sud, după râul Prut şi traversată de Munţii Carpaţi, are o populaţie de circa 20 milioane.
Din cele aproximativ 82 de milioane de oameni de pe graniţa estică (Polonia, Slovacia, Ungaria, România, Bulgaria), circa 58 de milioane trăiesc în Polonia şi România. Vizita lui Biden în România şi cea planificată de preşedintele american Barack Obama în Polonia oferă indicii despre modul în care Washington abordează regiunea şi, cel puţin pentru moment, lumea. Cum vor decurge lucrurile în final depinde, bineînţeles, de Rusia şi de cursul crizei ucrainene.
Toţi sateliţii sovietici au avut de suferit după prăbuşirea vechii ordini în 1989. Puţini au fost însă atât de afectaţi ca România. În multe privinţe, răul a fost autoprovocat: autorul a fost un român, Nicolae Ceauşescu. Ceauşescu a urmat o linie anti-sovietică, rămânând în pactul de Varşovia, dar afişând ostilitate Uniunii Sovietice. Îmi aduc aminte că americanii erau încântaţi de România lui Ceauşescu având în vedere că, fiind anti-sovietic, se presupunea că era, prin definiţie, pro american.
Spre surprinderea Americii, nu era. Nu era nici măcar pro-român având în vedere că a pus la cale o schemă prin care să plătească toate datoriile externe ale României, cu preţul distrugerii vieţilor unei generaţii de români, prin exportul întregii producţii agricole şi industriale a ţării. În plus, a creat un sistem de securitate de coşmar, care era corupt şi necruţător. Lumea întreagă abia a observat. Când a sosit sfârşitul, a venit şi pentru Ceuşescu şi soţia sa, singurii lideri est europeni care au fost executaţi (în mijlocul unor lupte intense între facţiuni).
Cu toate acestea, România s-a descurcat remarcabil. Rata de şomaj din România este de numai 7 procente – una foarte scăzută, după standardele europene. Rată anuală de creştere este de peste 3 procente. Când discuţi cu români, vezi că rănile psihice sunt mai adânci decât în alte ţări ex-comuniste. Deşi este mai greu să priveşti în sufletul lor, par un popor graţios şi prietenos, cu un nivel de neîncredere şi aplecare spre conspiraţie nu mai mare decât media acestei regiuni. Ceea ce este remarcabil la români este că nu sunt neobişnuiţi. Au ieşit dintr-un coşmar produs de unul de-ai lor şi şi-au recăpătat echilibrul.
Lăsându-l pe Ceauşescu la o parte, coşmarul a fost creat de sovietici, care au fost atraşi de nemţi. De aici rezultă o trăsătură naţională: când ruşii acţionează, stârnesc frică adânc în inima românească. Când ruşii acţionează şi nemţii iau parte la acţiune, ia viaţă cel mai urât coşmar al românilor. Reacţia lor nu se manifestă ca în cazul polonezilor, care sunt mereu devotaţi confruntării decisive. În schimb, scenariul coşmarului dă naştere unui răspuns mai prudent şi mai sinuos, care include căutarea unei căi de a rezista şi, în acelaşi timp, dacă situaţia o cere, de a se acomoda. Cel mai adesea, duce la o căutare de aliaţi, de preferat poziţionaţi destul de departe aşa încât să nu îi cotropească şi îndeajuns de puternici încât să ofere sprijinul necesar.
Evident, americanii sunt croiţi pentru acest rol, atâta timp cât nu ies din tipar şi nu generează temeri de dominaţie.
Factorul ucrainean
Evenimentele din Ucraina au pus în mişcare acest proces. În mod surprinzător, Statele Unite, care a fost doar un privitor în alte dăţi, s-a implicat rapid şi semnificativ de data aceasta. Nu există dubii în România cu privire la importanţa Ucrainei pentru Rusia, şi nici vreo impresie că ruşii vor renunţa la ea. Părerea mea este că Rusia nu va renunţa, dar va lăsa lucrurile să se liniştească puţin.
Ruşii merg pe ideea că, indiferent de rezultatul alegerilor din Ucraina, ucrainenii nu vor fi în stare să formeze un guvern coerent. Dacă acest lucru se dovedeşte adevărat, atunci ruşii îi pot dezbina pe ucraineni în timp, întorcându-se la status quo-ul anterior. Aşadar, ruşii vor aştepta. Timpul, dacă această previziune este corectă, este de partea ruşilor.
Ruşii nu vor să fie excesiv de agresivi şi din alt motiv: Germania. Germanii nu vor să treacă dincolo de retorica obişnuită în confruntarea cu Rusia. De fapt, nu vor să confrunte Rusia deloc. Vor să facă afaceri cu Rusia. Am auzit de mai multe ori că nemţii au optat deja pentru alinierea cu Rusia din motive comerciale.
Din punctul meu de vedere, politica Germaniei se îndreaptă în această direcţie, dar înţelegerea nu este încă parafată. În acelaşi mod în care s-a grăbit să meargă în China măcar pentru a obţine aparenţa unei opţiuni strategice, preşedintele rus Vladimir Putin îşi doreşte o relaţie cât mai apropiată cu Germania. El nu va fi agresiv în mod făţiş şi excesiv până nu va fi nevoie. Nemţii nu pot fi văzuţi că pur şi simplu îşi abandonează aliaţii europeni şi Putin nu poate să îi pună în această poziţie.
Ruşii vor să liniştească situaţia din Ucraina şi dintr-un alt motiv. Crizele îi determină pe americani să acţioneze rapid şi, de cele mai multe ori, eficient. Crizele care îşi pierd din intensitate îi fac pe americani să se oprească şi să gândească evenimentele. Cum a arătat şi vizita lui Biden în România, Washington se mişcă repede în timpul unei crize.
Ruşii pot controla tempo-ul acţiunilor americanilor prin calmarea situaţiei din Ucraina – sau cel puţin aşa cred. Şi exact acest lucru îi îngrijorează pe români. Se văd în situaţia de a avea o problemă legată de Rusia pe termen lung. În acest moment, pariază pe faptul că americanii îşi vor respecta angajamentele şi interesul chiar dacă ruşii vor detensiona criza imediată.
Pe bună dreptate sau nu, românii percep administrația Obama ca insuficient implicată şi nepăsătoare la pericolele puse de ruşi. De asemenea, ei văd că administraţia este critică la adresa corupţiei împământenite în România – ceea ce românii admit că este o problemă – dar profund interesată de coordonare militară şi politică. Ei înţeleg Statele Unite, lucru care îi îngrijorează. Pe de o parte, vor fi intens curtaţi de vicepreşedinte numai ca apoi să fie criticaţi de Departamentul de Stat şi să se aştepte de la ei să se expune atacului Rusiei. Am încercat că explic complexitatea de a fi american. Simpatia românilor nu a dat pe afară. Consideră că au primit un angajament din partea americană, dar pur şi simplu nu ştiu cât de sincer este.
În timpul mai multor conversaţii am încercat să explic punctul meu de vedere asupra situaţiei. Statele Unite au un tipar al angajamentelor în Europa. Întârzie intervenţia până în ultimul moment, construieşte structuri aliate, sprijină aliaţii cu ajutoare militare şi economice, şi apoi aşteaptă până spre final să intervină, întotdeauna cu speranţa că nu vor fi nevoite să o facă.
Vizitele lui Biden şi Hagel fac parte din acest proces al creării unui bloc regional care să-i ţină în frâu pe ruşi şi care să creeze un cadru pentru ajutor militar. Intervenţia vine mult mai târziu, dacă vine vreodată.
Românii sunt mult mai confortabili cu această strategie decât polonezii, care au cerut prezenţa a 10.000 de trupe NATO pe teritoriul lor. Românii nu au asemenea aşteptări. Sunt de asemenea pregătiţi să crească bugetul apărării cu 2 procente din PIB, ceea ce este semnificativ pentru Europa, în aceste timpuri. Dar se aşteaptă ca Statele Unite să suporte costul armelor pe care vor trebui să le cumpere. Să aştepţi finanţare când te confrunţi cu ruşii nu este mai raţional decât a supune o ţară criticilor Departamentului de Stat în timp ce Departamentul Apărării îi cere să îşi asume riscuri. În cele din urmă, românii simt că intenţiile Statelor Unite nu sunt clare.
Obiectivele Statelor Unite
La acest moment, intenţia americanilor este de a menţine o Ucraină independentă, pro-vestică. Acest lucru pur şi simplu s-ar putea să nu fie posibil. Dar problema în avea un asemenea obiectiv şi al urmări, într-o oarecare măsură, este că Statele Unite i-au făcut astfel pe ruşi să creadă că intenţia lor este să rupă Federaţia Rusă prin a-i sustrage o sferă de influenţă esenţială. Ruşii au ajuns la concluzia că, orice s-ar întâmpla în Ucraina, acest proces nu va lua sfârşit.
Oricare ar fi fost intenţiile iniţiale ale americanilor, acum realizează că ameninţarea rusească în Ucraina este permanentă şi că orice se va întâmpla în Ucraina, se va extinde în ţări precum România. Şi România este importantă pentru Rusia din două motive. În primul rând, România se află la Marea Neagră, şi Marea Neagră este accesul maritim sudic al Rusiei către lume. Din acest motiv a trebuit să ţină Sevastopolul şi de aceea Odessa a contat atât de mult.
Ruşii sunt conştienţi că au nevoi de acces la Bosfor, controlat de turci. Totuşi, avioanele militare din România şi navele româneşti din Marea Neagră ar putea complica substanţial vieţile ruşilor, inclusiv influenţa lor în Caucaz, având în vedere că şi Georgia se află la Marea Neagră. Trebuie avut în vedere că intensificarea puterii navale este un punct important pe agenda româno-americană şi ambele ţări înţeleg provocarea pe care aceasta o pune Rusiei.
A doua provocare este aceea că România este potenţial capabilă să producă hidrocarburi, inclusiv petrol. Cartea pe care poate să o joace Rusia este vânzarea de energie către Europa. Dacă o opresc, presiunea este uriaşă şi această presiune economică poate să fie convertită în putere politică. Atitudinea Germania este influenţată de mai multe aspecte, dar dependenţa de energie este cu siguranţă unul dintre cele mai importante.
Nu există o alternativă simplă la energia Rusiei, dar una se poate combina, din mai multe surse, dacă nu chiar poate înlocui pe ea rusească pentru a-i slăbi puterea.
România are energie şi alte resurse pentru a contribui la această alternativă, şi declaraţia publică a oficialilor americani şi români a făcut referire la un angajament al României, care trebuie să se focuseze pe producţia de energie ca un element principal al parteneriatului dintre cele două state. Dar asta nu este atât de simplu pe cât pare. România are o reputaţie proastă în afară din cauza lipsei de seriozitate şi birocraţiei.
Acest este un alt aspect în care noua strategie a României se intersectează cu interesele Rusiei. Punctul de vedere al românilor este că ruşii îşi măresc influenţa în regiune, dar mai ales în România. O fac prin metode tradiţionale precum folosirea serviciilor secrete pentru manipularea procesului politic în România. La fel de important, se pot folosi de relaţiile comerciale pentru a ţese reţele de influenţă al căror scop este de a creşte costurile tentativei României de a se opune Rusiei.
Ruşii sunt experţi în folosirea Gazprom şi subsidiarele sale, precum şi alte companii energetice ruseşti, pentru a cumpăra şi investi în România şi în companii regionale. Înţelegerile nu sunt niciodată neatractive pentru părţile implicate din punctul de vedere al termenilor afacerii, dar de asemenea poziţionează Rusia în postura de a controla politica energetică şi dinamica politică.
Asta este ceea ce eu numesc imperialism comercial: folosirea contractelor, mai ales pe cele din energie, pentru a crea blocaje în sistemul politic atunci când interesele ruşilor sunt ameninţate. Acest mecanism nu este aplicat numai României, ruşii folosesc acest instrument pentru a determina comportamentul altor ţări. Deşi este mul mai puţin neplăcut decât ocupaţia sovietică, este un aspect care creează provocări pentru influenţa Statelor Unite.
Moldova, energia şi subtilitatea rusească
Mai este o dimensiune a acestei probleme, şi anume Moldova. Moldova este o ţară etnic românească, dar a fost dominată de Uniunea Sovietică şi, înainte de asta, de Imperiul Rus. Este o ţară care supravieţuieşte datorită isteţimii sale şi prin acomodarea la influenţa rusească. Este un stat important pentru că, dacă ar fi ocupat de ruşi, Moscova ar avea acces la râul Prut, şi doar o câmpie între ea şi Bucureşti. Dacă Moldova s-ar alipi României, atunci NATO ar ajunge la râul Nistru, la mai puţin de 100 de mile de Odessa.
Dar astfel de calcule contează doar pe timp de război, şi ruşii sunt, din fire, slabi. Singurul lor avantaj sunt exporturile de energie şi acest avantaj depinde de preţul petrolului, de unde îşi trag adevăratul profit. Nu controlează acest preţ şi în viitor este posibil ca Statele Unite, brusc un mare producător de petrol, să împingă preţul în jos. Dacă acest lucru se va întâmpla, ruşilor le va rămâne foarte puţin.
Dar asta nu se va întâmpla în următorii ani, dacă se va întâmpla vreodată. Şi SUA nu vor acţiona în forţă la prima chemare a României în următorii ani, dacă va acţiona vreodată. Şi obligaţia României de a produce energie nu va fi posibilă în următorii ani. Aşa că aici, în Europa de Sud-est, ruşii au o oportunitate să creeze un context care să facă faţă iernii ce vine.
Nu pot trăi fără Ucraina. Nu pot lua România. Cu sau fără americani, ruşii nu sunt destul de puternici pentru asta. Ce pot face este să manipuleze, să submineze, să deruteze şi să devieze. Trebuie să submineze parteneriatul României cu Statele Unite, şi sunt pricepuţi la manevrele politice necesare acestui lucru. Pentru mulţi români, Rusia este aproape şi este puternică, America este departe şi nehotărâtă. Acest lucru mi s-a adus la cunoştinţă într-o întâlnire. Am răspuns: „In secolul 20, Statele Unite au câştigat trei războaie în Europa. Câte au câştigat românii?”
Remarcabil la România şi chiar la Europa ca întreg este că în ciuda realităţii istorice că SUA câştigă războaie europene, există percepţia că SUA sunt naive, nefocusate şi bâlbâite. Acest lucru este valabil pentru toate administraţiile, nu doar pentru cea actuală. Şi, totuşi, Statele Unite sunt cele care decid substanţial soarta Europei.
Românii ştiu acest lucru, dar tot simt că ruşii sunt mai deştepţi şi mai capabili decât Statele Unite. Cred că motivul este că ruşii acţionează cu maximă subtilitate şi complexitate. Fac acest lucru pentru a compensa pentru slăbiciunea lor. Statele Unite operează mult mai simplu. Îşi permit, joacă dintr-o poziţie de putere. Pentru moment, românii acceptă acest lucru, dar acceptarea lor este fragilă. Depinde de consistenţa politică a Statelor Unite, dar din cauza distanţei foarte mari ar putea lua în considerare alte opţiuni şi ar putea schimba macazul.
România este aici şi nu poate pleca nicăieri. Poate doar să schimbe alianţele şi să se roage să fie bine, ceva ce ambele părţi trebuie să ia în considerare.
