Recenta tragedie a copilului mort cu zile într-unul dintre spitalele României ar trebui să ne prilejuiască o reflecţie asupra sistemului asigurărilor de sănătate, pe care îl tot cârpim de ani de ani de zile, deşi e limpede ca lumina zilei că este principial greşit. O fi existat acolo neglijenţă din partea personalului, or fi fost deficienţe de management (fireşti, când directorul e numit politic), dar lucrurile se repetă prea des. Nu cred că putem asista la nesfârşit lungul şir al morţilor anunţate din spitalele româneşti, clamând în acelaşi timp „valoarea sistemului sa-nitar românesc” (citat din ministrul Sănătăţii – 31 mai 2010).
Practic, sursele de finanţare sunt constituite din contribuţiile plătite de salariaţi şi angajatori (şi de pensionarii cu pensii de peste 1.000 RON) şi bugetul de stat. Practic, principalii cotizanţi sunt salariaţii, de la care statul ia cam 11% din veniturile salariale brute (dacă socotim cotele încasate de la angajator şi de la salariat). În general, cei cu venituri mari plătesc mai mult, dar beneficiază, în medie, foarte puţin de pe urma sistemului public de sănătate. Asta, pe de o parte, pentru că având bani îşi permit să „trăiască sănătos”, să se îmbolnăvească mai rar; pe de altă parte, pentru că ei apelează de cele mai multe ori la cabinete private, unde li se oferă servicii de calitate mai bună şi, mai ales, sunt scutiţi de pierderile mari de timp pe care le presupune sistemul public. La polul opus se situează oamenii cu venituri mici şi pensionarii. Aceştia sunt nevoiţi să apeleze mai des la medic, pe de o parte, pentru că trăiesc prost (deci se îmbolnăvesc mai des), pe de altă parte, din cauza vârstei. Această categorie de beneficiari ai sistemului de sănătate este şi cea care contribuie cel mai puţin.
Altfel spus, sistemul de sănătate nu este un sistem de asigurări (precum cel de pensii, unde în principiu cel care contribuie mai mult primeşte mai mult), ci mai degrabă unul de protecţie socială, bazat pe principiul solidarităţii (cei care au posibilităţi mai mari contribuie la asigurarea nevoilor celor fără posibilităţi). În felul acesta, cei care contribuie ar şti pentru ce plătesc, iar partea de protecţie socială ar rămâne să fie finanţată în mod transparent, din bugetul corespunzător.
Pentru asta însă spitalele ar trebui privatizate (în Europa Occidentală majoritatea lor sunt private, ceea ce explică, în parte, diferenţa dintre numărul bugetarilor mare la noi şi mic la ei). Banii colectaţi de Casa Asigurărilor de Sănătate ar putea fi plătiţi, pe baze contractuale clare, spitalelor private, care sunt sigur că i-ar administra mai bine, iar remuneraţia medicilor ar înceta să fie o problemă de stat. Asiguraţii ar avea de plătit obligatoriu contravaloarea unor servicii de bază, urmând ca pentru serviciile suplimentare să aibă posibilitatea de a cotiza suplimentar, în mod opţional. De fapt, asta şi fac în prezent în tot mai mare măsură, căci multe firme oferă angajaţilor, drept beneficii salariale, asigurări de sănătate privată. Cred că nu sunt singurul care ar fi de acord să plătească câteva procente din venitul lunar în schimbul scutirii definitive de gestul penibil al strecurării plicului cu bani în buzunarul doctorului, mereu cu dubiul insuficienţei sumei.
Ideile de mai sus s-ar putea să fie rudimentare, naive, un specialist în politici publice ar putea zâmbi. Dar revin, sistemul actual de asigurări de sănătate produce deja prea multe victime, Spitalul Judeţean de Urgenţă Olt e doar vârful aisbergului. Suntem ţara europeană cu cei mai puţini medici (216 la 100.000 de locuitori, faţă de, spre exemplu, 366 în Bulgaria, 304 în Ungaria etc.) – astea erau cifrele în 2006, înainte de exodul către Marea Britanie şi alte ţări occidentale şi înainte de actualele reduceri salariale. Întrebarea care nu poate fi ocolită este: de ce evităm privatizarea sistemului de sănătate?
Mă tem că răspunsul trebuie căutat în numărul mare de directori ce pot fi numiţi politic, în valoarea mare a achiziţiilor publice. Nu trebuie uitate complicităţile unora dintre angajaţii principali ai sistemului, care-şi administrează în regim feudal secţiile de spital. Greu pentru guvernanţi să renunţe dintr-odată la atâtea resurse.
