Abţinerea ministrului de Externe Guido Westerwelle de la votul care a autorizat începerea operaţiunilor militare din Libia este considerată nu numai în Germania o greşeală majoră, care ar putea dăuna intereselor germane pe termen lung, fără să fi adus beneficiul sperat pe termen scurt.
De mai mult de 55 de ani, siguranţa naţională a Germaniei este garantată de către Pactul Nord-Atlantic – iar principalii parteneri militari ai statului central-european au fost, în aceşti ani, Statele Unite şi Franţa. Importanţa alianţei NATO nu a fost niciodată pusă sub semnul întrebării, iar loialitatea faţă de ceilalţi membri a fost întotdeauna una dintre dogmele statului german, indiferent de partidul politic aflat la putere.
Cu atât mai surprinzătoare a fost decizia guvernului Merkel de a nu vota în Consiliul de Securitate al ONU împreună cu partenerii (SUA, Franţa, Marea Britanie) pentru autorizarea operaţiunilor militare, ci de a se abţine, împreună cu Rusia şi China. Abţinere care ar fi fost probabil mai uşor de înţeles dacă Westerwelle nu ar fi fost unul dintre cei mai vehemenţi critici ai lui Gaddafi, numărându-se printre primii politicieni europeni care au cerut plecarea dictatorului nord-african.
Politica externă, dictată de politica internă
Argumentul ministrului de externe german a fost că un „da” ar fi implicat trimiterea de trupe pe continentul african şi implicarea într-un conflict care nu are o ţintă clar definită; pe deasupra, prezenţa trupelor Coaliţiei într-o ţară musulmană ar fi putut inflama spiritele în lumea arabă.
Însă, deşi aceste argumente au o oarecare greutate, ele pornesc de la o premisă greşită; în rezoluţia ONU este specificat că prezenţa terestră a trupelor Coaliţiei nu este autorizată – şi de asemenea, un vot pentru rezoluţie nu implică în mod automat trimiterea de trupe. Mulţi critici ai lui Westerwelle au atras atenţia asupra acestor aspecte, reproşându-i ministrului de Externe, dar şi cancelarei Merkel, că motivul real al abţinerii de la vot a fost unul strict egoist, mânat de interesele partidelor, nu ale ţării – şi anume dorinţa de a câştiga voturi în alegerile regionale care au avut loc la sfârşitul lunii martie în landurile Baden-Württemberg şi Rheinland-Pfalz.
„Socoteala de-acasă” nu a funcţionat
Calculele cuplului Westerwelle-Merkel s-au dovedit însă a fi fost complet greşite; alegerile au fost pierdute (cea din Baden-Württemberg chiar cu un rezultat extrem de slab pentru ambele partide), iar reputaţia Germaniei ca aliat de nădejde a avut de suferit. De asemenea, eforturile din ultimii ani ai guvernului de la Berlin de a obţine un loc permanent în Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite vor fi, cel mai probabil, soldate cu un eşec.
Greu de imaginat, în aceste condiţii, ce s-ar fi întâmplat dacă – potrivit unui zvon care a circulat prin Berlin săptămâna trecută – Westerwelle ar fi cedat primului său impuls şi ar fi votat cu „nu”. Şi, ca şi cum ofensa adusă partenerilor nu ar fi fost destul de gravă, Westerwelle şi Merkel au hotărât să retragă şi navele germane implicate în misiunea NATO Active Endeavour din Marea Mediterană, al cărei scop este prevenirea unor posibile mişcări ale teroriştilor dinspre Africa spre Europa. În recenta enumerare a preşedintelui Barack Obama a partenerilor de încredere ai SUA, Germania a lipsit de pe listă.
Atacuri din toate părţile
Dacă la Washington – şi, într‑o mai mică măsură, la Paris şi Londra – abţinerea Germaniei de la vot a fost primită cu dezamăgire, reacţia în lumea politică germană şi în presă a fost mult mai dură. Creştin-democraţii lui Merkel s-au abţinut de la comentarii (de fapt, acestea le-au fost interzise explicit de către cancelar), însă reprezentanţii celorlalte partide au criticat aspru noul curs al guvernului. Astfel, fostul ministru de Externe Joschka Fischer, de la partidul ecologist, a declarat într-un articol din Süddeutsche Zeitung că se ruşinează pentru poziţia ţării sale, adăugând că „acest vot nu a avut nimic în comun cu o politică externă bazată pe valori morale şi nici cu interesele primare ale Germaniei şi Europei”. „Ruşine” este cuvântul folosit şi de Heidemarie Wieczorek-Zeul, din partidul socialist, fost ministru al Dezvoltării. Iar termenul folosit de cotidianul FAZ, de obicei prie¬tenos cu creştin-democraţii, pentru a descrie starea politicii externe germane, a fost poate nu la fel de dur, dar totuşi concludent: Kindergarten – adică „grădiniţă”.
