15.2 C
București
miercuri, 20 noiembrie 2024
AcasăSpecialCalculele care îl pot împinge pe Diaconu la prezidențiale

Calculele care îl pot împinge pe Diaconu la prezidențiale

Într-un interval de doar trei zile, doi dintre cei mai bine cotați candidați la președinție, Crin Antonescu și Victor Ponta, au bătut în retragere. Pentru liderul PNL, decizia este ireversibilă. Prin anunțul făcut sâmbătă, că nu va mai intra în cursa pentru Cotroceni, Antonescu a confirmat ceea ce câțiva analiști scriem de doi ani încoace: contribuția sa la evenimentele din vara lui 2012 i-a compromis șansele de a mai fi președintele României.

Victor Ponta nu a declarat că nu mai candidează, dar decizia de a amâna pentru luna septembrie desemnarea persoanei care va concura în alegerile prezidențiale din partea PSD este un pas înapoi cât se poate evident. Faptul că nu și-a mai anunțat candidatura imediat după europarlamentare, așa cum părea aproape sigur că o va face, dar și că ne-a reamintit că și-ar dori să rămână premier arată clar că liderul PSD are, din nou, ezitări serioase.

Retragerea lui Antonescu, temerile lui Ponta și absența, până la această oră, a unui candidat cu șanse din partea dreptei au creat un context aproape neverosimil: cu doar cinci luni înaintea celor mai importante alegeri din ultimii zece ani, alegeri care ar putea influența decisiv orientarea strategică a României pe termen lung, nu știm cine își va disputa, până la urmă, cea mai importantă funcție în stat.

Practic, ar putea fi oricine. Practic, cele două principale forțe politice, PSD și alianța forțelor de dreapta, ar putea decide să mizeze pe oameni despre care, până cu puțin timp în urmă, foarte puțini și-ar fi imaginat că au vreo șansă să fie desemnați candidați la alegerile prezidențiale. Practic, am putea asista la o confruntare între doi, maximum trei oameni, despre ale căror calități de lider și potențial de a fi un bun șef de stat nu știm aproape nimic.

Cum se explică această nebunie, acest joc în orb? Prin ceea ce trăim cu toții de ani buni: falimentul unei clase politice care, în continuare, nu este capabilă să furnizeze soluții de dezvoltare pentru cetățeni, dar care nici nu se mai poate menține la putere prin corupție și voturi cumpărate, cum a făcut până acum. Prăpastia dintre cine sunt, ce fac cei ce dețin puterea politică și ce așteaptă de la ei cetățenii s-a adâncit atât de tare încât riscul unei înfrângeri în alegeri este imens pentru toți cei identificați ca fiind membri ai castei conducătoare, indiferent cum se cheamă partidul din care fac parte azi.

Dovada: toate partidele au obținut la europarlamentare scoruri mai mici decât se așteptau. De la PSD la Forța Civică, politicienii „profesioniști“ au eșuat în a mobiliza la maximum potențialii lor votanți. Lehamitea față de aceleași fețe care populează ecranele de ani de zile și care nu reușesc să pună în practică nimic din ceea ce promit la televizor, fie că sunt în opoziție, fie la putere, a atins un maxim istoric.

Iar, pe măsură ce scade numărul celor ce mai sunt dispuși să voteze oameni care nu își țin cuvântul, fură sau sunt incapabili să administreze eficient statul și să dinamizeze economia și al celor ce se lasă ademeniți la vot de mașinăriile de partid, crește numărul celor ce așteaptă altceva, pe altcineva.

Acești alegători nu sunt nici pasivii, oameni care nu vor vota niciodată, indiferent cine candidează, nici nehotărâții, cei ce ezită între variantele existente, ci nemulțumiții, cei ce caută un nou tip de politician, care să facă tot ce nu fac cei existenți.

Acest bazin electoral a devenit atât de numeros încât s-ar putea dovedi decisiv pentru soarta alegerilor prezidențiale din toamnă. De el se tem cei ce s-au retras din cursă sau sunt pe cale să o facă, pe ei mizează strategii care pun la cale înlocuirea candidaților „tradiționali“ și aruncarea în lupta pentru Cotroceni a unor figuri proaspete, care, deși au notorietate, nu sunt identificate cu fauna care populează mocirla politică.

Din acest punct de vedere, scorul obținut de Mircea Diaconu la europarlamentare, pe care l-am anticipat în urmă cu mai bine de două luni, trebuie analizat cu atenție, pentru că ar putea deveni punctul de plecare al unei candidaturi la președinție. Așa cum s-a întâmplat și în cazul lui Sorin Oprescu, în 2008, un pseudo-independent care își joacă bine rolul de candidat „anti-sistem“ poate păcăli suficient de mulți alegători din categoria „nemulțumiților“, astfel încât să producă o surpriză de proporții.

După cum scriam în editorialul de săptămâna trecută, o parte din cele 380.000 de voturi obținute de Diaconu au fost date, cu siguranță, de alegători care au dorit să sancționeze PNL pentru scoaterea lui de pe liste. Oameni care, însă, și dacă nu ar fi avut opțiunea Diaconu, ar fi votat PSD, ca sancțiune îndreptată împotriva liberalilor, pe care ei îi consideră principalii vinovați pentru ruperea USL. În afara acestora, însă, există sute de mii de cetățeni care și-au dat votul pentru „independentul“ Diaconu fără nici o legătură cu conflictul dintre PSD și PNL.

Ce i-a motivat să meargă la urne și să voteze Diaconu? După cum spuneam mai sus, nemulțumirea față de „casta conducătoare“, în general, dar și aderarea la modelul de lider pe care îl propune acesta. Pe un fond emoțional evident, încărcat de nostalgia generată de amintirea rolurilor jucate, de identificarea lui, a filmelor în care a jucat cu momentele frumoase ale tinereții, de fapt, există și argumente raționale care explică succesul lui Diaconu.

Întreaga imagine pe care o proiectează este în deplin acord cu așteptările tuturor cetățenilor revoltați de politicieni, indiferent de țara în care se află.

Om onest – nu a încălcat legea niciodată. Om simplu –bucuria lui cea mai mare este să stea în curtea lui și să-și repare gardul. Nesofisticat – o să meargă pe jos la Parlamentul European. Patriot – este mândru de țara sa și vrea să o promoveze la Bruxelles, acolo unde se va duce cu un ARO. A nimerit accidental în politică – a încercat să facă cât mai mult bine țării și semenilor săi. Nu a candidat la europarlamentare pentru sutele de mii de euro pe care le va câștiga în cei cinci ani de mandat și nici din vanitate, ci pentru a repara „nedreptatea“ pe care i-a făcut-o ANI, și de aceea va și ieși din politică după terminarea mandatului de europarlamentar. Își știe lungul nasului – nu va candida la prezidențiale.

Nu este nimic în neregulă cu ceea ce spune Diaconu. Ar fi extraordinar ca România să fie condusă de oameni care să pună valorile despre care vorbește acesta mai presus de orice. În câțiva ani, țara ar fi de nerecunoscut. Cu o singură condiție: imaginea pe care o proiectează despre sine să nu fie la fel de falsă precum cea a majorității politicienilor; să nu mintă și el, ca toți ceilalți. Iar aici Diaconu are o mare problemă.

Despre onestitate. Fostul senator, director de teatru și ministru al Culturii chiar a încălcat legea. A fost găsit vinovat de incompatibilitate de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Indiferent cât ar încerca să pozeze în victima unui abuz, realitatea este că există o sentință definitivă pronunțată în cazul său. Din acest motiv, toată argumentația sa – jignitoare, de altfel, la adresa celor ce i-au dat votul – din care reiese că a candidat la europarlamentare doar pentru a forța o nouă decizie a Justiției nu este altceva decât o instigare la nesocotirea legii: „(…) Eu nu voiam să ajung europarlamentar. Voiam să mă retrag curat din politică. Şi de aceea aveam nevoie de acest punct, să fiu atacat. Voiam să fiu atacat şi să se ajungă la Justiţie. Eu nu aveam cum să demonstrez altfel integritatea drepturilor mele…“.

Așadar, nu doar că Mircea Diaconu nu este onest, câtă vreme a fost găsit vinovat de încălcarea Legii integrității, dar mai și instigă la nerespectarea deciziilor Justiței și, implicit, a legii.

Despre simplitate. Cel mai probabil, lui Mircea Diaconu îi face o reală plăcere să stea la el în curte, să repare gardul, să mănânce mămăliguță cu brânză, să se plimbe cu ARO și nu dorea ca nimeni să i se adreseze cu „domnul senator“. În același timp, într-un interviu acordat revistei Playboy în urmă cu patru ani, fostul profesor de la ATF declara despre modul în care se câștigă alegerile: „E vorba strict de construcția unei imagini. Și-aici pretind că mă pricep…“.

Un om cu adevărat simplu, în accepțiunea pozitivă a termenului, nu s-ar băga niciodată în ceva la care nu se pricepe. Modul în care el a ajuns în Consiliul Național al Audiovizualului, descris în același interviu din Playboy, demonstrează un comportament exact pe dos:

„(…) Patru-cinci ani la rând, am organizat Carnavalul Bucureștilor 1900. Scoteam lumea în Curtea Veche și ne jucam de-a 1900 București. La balul ultimei ediții, printre invitați se număra și Petre Roman, care la vremea aceea era președintele Senatului. A venit pe la 12 noaptea, a stat jumătate de oră, a întrebat de mine și-a zis: «Mă întorc spre dimineață, că mai am niște treburi. Până la cât stați aici?». «Până dimineață. Ciorba de potroace!». La 3:00, s-a întors. Toate fetele dansau pe lângă el, s-a simțit extraordinar. A fost o noapte de vis cu ciorba de potroace. După o săptămână, mă sună cineva și-mi zice: «Du-te mâine dimineață, la 10:00, la Senat, la audieri! Te-a propus Petre Roman membru în CNA». Eram bulversat: «Cum? Nu se poate! Dați-mi repede o lege a audiovizualului, că mă întreabă aia și nu știu nimic». Am citit-o în drum spre Senat, mergând pe jos într-acolo. Am intrat la audieri (…). Cert e că m-au ales…“

Despre intrarea accidentală în politică. Pe lângă că a fost vreme de șase ani reprezentantul PD în CNA, fapt care a dispărut din toate biografiile oficiale ale lui Diaconu, acesta a mai fost și în Partidul Alianței Civice și a cochetat și cu Partidul „Alternativa 2000“, înființat de Varujan Vosganian. Practic, începând din 1990 încoace, „independentul“ Diaconu a fost permanent în sau în preajma unui proiect politic.

Cel mai relevant aspect despre independența sa politică este cel din decembrie 1989, când s-a prezentat la Școala de Securitate de la Băneasa pentru a lua 80 de elevi veniți de la Câmpina și a-i însoți la Televiziune. Iată cum descrie momentul jandarmul Simion Ene, unul dintre supraviețuitorii masacrului de la Otopeni: „(…) Seara târziu, a venit actorul Mircea Diaconu, care nu ştiu ce rol avea, să ne ducă la Televiziune, neînarmaţi, unde să anunţe că Securitatea e cu poporul, de parcă noi eram securişti. Ni s-a dat ordin să-l însoţim, dar în drum spre Televiziune am fost opriţi şi întorşi înapoi la Băneasa…“.

La scurt timp după ce convoiul condus de Diaconu a fost oprit, la Televiziune a început unul dintre cele mai sângeroase incidente, în care zeci de oameni nevinovați au fost măcelăriți, exact cum avea să se întâmple a doua zi la Otopeni. Cele 40 de victime de la Otopeni se aflaseră printre elevii pe care Diaconu a încercat să-i ducă la TVR. Cam cât de neimplicat politic și în treburile murdare ale statului era Mircea Diaconu în decembrie 1989, din moment ce șefii Școlii de Securitate de la Băneasa i-au permis să ia cu el 80 de militari neînarmați pentru a-i duce la TVR?!

Despre lungul nasului. Astăzi, Mircea Diaconu spune că nici nu îi trece prin cap să candideze la prezidențiale. Dar tot el recunoaște că nu ar fi candidat nici la europarlamentare dacă nu ar fi dorit să-și ia revanșa față de ANI. Întrebarea care se pune: dacă Parlamentul European va ține cont de sentința definitivă dată în cazul său și îi va bloca accesul, cum va încerca Diaconu să-și ia revanșa?

Într-un fel, răspunsul ni l-a dat deja, într-un interviu în Jurnalul Național. La întrebarea „Dacă nu vă vor lăsa în pace, veţi lăsa lucrurile aşa? Nu vă veţi bate în continuare  pentru cauza dvs.?“, a răspuns: „Sigur că da, mă apăr până la capăt cu mijloacele mele cuminţi, la locul meu, aşa cum am făcut-o şi până acum…“. Ce nu este cuminte la o candidatură la prezidențiale?

Victor Ponta a anunțat încă de săptămâna trecută că Mircea Diaconu ar fi o variantă pentru candidatura la prezidențiale. PSD-ului i-ar conveni de minune să pună în fruntea statului un alt revoluționar de tipul lui Ion Iliescu, cu numeroase schelete în dulap, care poate fi ușor de ținut sub control.

Singura întrebare care se mai pune este dacă forțele de dreapta înțeleg ce pericol se ascunde în spatele unei asemenea candidaturi, care nu va putea fi contracarată de un politruc, ci doar de un autentic candidat anti-sistem, pentru care toate valorile și principiile sănătoase ale democrației și statului de drept nu sunt doar vorbe goale.

Dan Cristian Turturica
Dan Cristian Turturica
Jurnalistul Dan Cristian Turturică conduce, de aproape opt ani, redacţia cotidianului “România liberă”. Înainte de a se alătura celui mai longeviv ziar din România, a condus redacţia săptămânalului “Prezent” şi a fost redactor-şef al cotidanului “Evenimentul Zilei” (2000-2004). În perioada 1995-1997 a fost corespondent special al cotidianului “Ziua” în SUA, timp în care urmat cursurile Universităţii din California, obţinând diploma de Master în Comunicarea de Masă. Experienţa de 20 de ani în presa scrisă (a debutat în 1990 la săptămânalul “Expres”) este completată de cea din audiovizual: a fost unul dintre producătorii şi prezentatorul emisiunii “Reporter Incognito”, difuzată între 2002 şi 2004 de postul “Prima TV”, şi a moderat talk-show-urile “Prim Plan” (TVR) şi “Arena Media” (Realitatea TV).
Cele mai citite

Autorizațiile de construire pentru clădiri rezidențiale din București, în scădere drastică

Numărul autorizațiilor de construire emise în București pentru clădiri rezidențiale a scăzut cu aproape jumătate în ultimii trei ani, iar suprafața utilă totală autorizată...

Ce este Cloud Computing și care sunt avantajele acestei tehnologii?

Te-ai întrebat vreodată cum reușesc marile companii să gestioneze volume imense de date, să scaleze rapid infrastructura IT și să ofere servicii personalizate fără...

Transelectrica, sancționată cu avertisment de ASF

Criza energetică, generată de conflictul din Ucraina, a creat presiuni fără precedent asupra operatorilor de transport și distribuție Compania Transelectrica, operator al sistemului energetic național,...
Ultima oră
Pe aceeași temă