Amploarea distorsiunilor pe care măsurile de austeritate le provoacă în viaţa economică şi socială este cu mult mai mare decât amplitudinea în sine a acestor măsuri. Explicaţia stă într-un fapt de care nimeni nu prea vrea să vorbească şi care ţine de esenţa bananieră a modelului economic din România. Comparaţia cu Germania, la care tot felul de demagogi într-ale economiei recurg pentru a încerca să te convingă de adevăruri pe jumătate, este foarte semnificativă. În mod evident, salariile în România nu pot fi ca în Germania, pentru că productivitatea socială a muncii nu este ca în Germania. Până aici este clar. Totul este de înţeles. Şi nimic nu este de contestat. Numai că productivitatea socială a muncii este de 4-5 ori mai mică în România, dar salariile sunt chiar şi de 10 ori mai mici în România! Aceasta este problema! Pe care demagogii cu pricina nu numai că nu se străduiesc s-o explice, dar pe care nici măcar n-o menţionează (nu întâmplător, pentru că ar trebui s-o explice!).
Nu ne propunem acum şi aici să analizăm de ce! Ne rezumăm a spune că un complex de factori face ca, prin raport cu Germania luată ca reper, salariile în România să fie cam de două ori mai mici decât ar trebui să fie faţă de nivelul comparativ al productivităţii sociale a muncii. Printre aceşti factori: ineficienţa sectorului privat (cel mai mare angajator al forţei de muncă), organizarea sa precară, deficienţele structurale ale acestuia, hulpăvia patronală, statutul României de teritoriu bananier pentru rate fabuloase ale profitului, rolul nefast al statului român de a cocheta cu salariile mici ca „atracţie” pentru investitorii străini etc. Şi să vorbim deschis de pretenţiile fără merit ale capitalului autohton pentru profituri imense la investiţii slabe, precum şi de faptul că, în general, implicarea capitalului străin în România aparţine doar celor care vin aici să tragă tunuri.
Fapt este că, în asemenea condiţii, compensarea salarială în PIB, din care se finanţează şi protecţia socială, este derizorie (nici 40%), în timp ce partea în PIB reprezentând compensarea patronală (a angajatorilor), respectiv profiturile, este disproporţionat de mare (peste 60%)! Adică, exact invers decât în Germania! Totodată, în astfel de condiţii, măsuri de austeritate chiar rezonabile au efecte dezastruoase. Reduceri chiar slabe de venituri devin insuportabile pentru că pleacă deja de la niveluri derizorii. Ca atare, sunt generate implicaţii dramatice şi, cel mai probabil, irecuperabile în economie.
Statisticile institutului de specialitate nu prea sunt, din păcate, izvor de fundamentări economice, acţionându-se mai mult după ureche şi sub îndemnuri politice. În urma măsurilor de reducere a salariilor şi de majorare a TVA, puterea de cumpărare a salariului mediu s-a întors în 1990, iar cea a salariului minim în 1970! Cum mai poate fi promovată dezvoltarea în 2010 cu motivaţii ale muncii din urmă cu 40 de ani sau chiar 20 de ani?!
Gravisim este însă altceva. Reducând drastic salariile în sectorul public, Guvernul a făcut un incalificabil cadou mediului privat şi a dat o lovitură – poate cea de graţie – economiei şi ţării. Şi mediul privat se plânge că Guvernul nu l-a sprijinit cu nimic în timpul crizei!
În perioada 2004-2008 – de creştere economică la care n-a avut, de fapt, nici o contribuţie -, statul a făcut totuşi un lucru bun: a mărit salariile în sectorul public, obligând, prin implicaţie, mediul privat să sporească şi el salariile. Nu întâmplător, s-au obţinut destinderi în tensiunile din cadrul sistemelor de asigurări sociale, căci protecţia socială se poate face doar din salarii aflate în medie la un nivel ridicat. Sectorul privat, care, deşi este cel mai mare angajator din economie, se ţine scai de stat în materie de remunerare a forţei de muncă, foloseşte acum reducerile salariale din sectorul public pentru a-şi plăti mereu mai prost, în propriul profit nemeritat, angajaţii. Ceea ce împinge economia în cerc vicios, căci subretribuirea forţei de muncă înseamnă piaţă internă slabă şi perspective derizorii de dezvoltare.
