După opt ani de reforme înghiţite cu greaţă, Justiţia română îşi arată chipul adevărat şi majoritar. O castă închisă care preţuieşte mai mult privilegiile personale, corupţia şi impunitatea şi nu dă doi bani pe Dreptate. Puţinele excepţii vor fi îngropate drept „băsiste“ şi „antiprogresiste“, cu încurajarea ministrului Justiţiei, Mona Pivniceru, şi a guvernării USL, într-un scenariu orwellian care, sub masca independenţei şi progresului, transmite un singur mesaj: „Bun venit în epoca fărădelegii“!
Preşedintele Băsescu a greşit grav. La fel de grav au greşit alături de el şi toţi cei care şi-au imaginat că reformele din Justiţie sunt ireversibile, că dacă „sistemul“ a rezistat şocului de astă-vară, atunci a fost asigurat de restauraţia securismului clientelar. În realitate, nimic nu este mai departe de adevăr. Cu ajutorul a trei judecători, Justiţia românească este pe cale să se întoarcă la epoca de aur în care servilismul politic, obedienţa unsuroasă faţă de mai-marii zilei şi nedreptatea guvernau România. Cei trei se numesc Horaţiu Dumbravă, o dezamăgire previzibilă, Adrian Neacşu, un talentat şi înspăimântător activist de mase, şi Alexandru Şerban, poate cea mai necunoscută şi mai sinistră figură din Consiliul Superior al Magistraturii, şi în ceea ce-l priveşte ne măsurăm cuvintele cu mare grijă. Prin intermediul celor trei instrumente, Mona Pivniceru şi prietena ei, Viorica Costiniu, au îngenuncheat pur şi simplu Justiţia, punând-o la dispoziţia sistemului ticăloşit. Ceea ce s-a încercat încă din 2007 – (re)instaurarea unui regim oligarhic guvernat de corupţie şi impunitate – a reuşit acum cu „mâna“ celor trei judecători care şi-au câştigat astfel un loc special în istoria infamiei din România.
Justiţia nu este democratică. De fapt, este opusul democraţiei în sensul în care funcţia sa este să apere domnia Legii, nu să se plieze pe dispoziţia de moment a „poporului“ sau a maselor. Domnia Legii – adică statul de drept – este singura pavăză care apără o societate civilizată de tirania majorităţii. Odată îndepărtat acest scut, nu mai există nimic care să stea între barbarie sau domnia arbitrariului şi individul înzestrat de Dumnezeu cu drepturi inalienabile. Rolul judecătorului este să apere aceste drepturi chiar împotriva „voinţei poporului“, dacă este nevoie, pentru că el se supune numai Legii, nu opiniei publice. Din acest motiv, „tribunalele populare“ nu au fost niciodată altceva decât instrumente ale tiraniei, fie că vorbim de Franţa revoluţionară, fie de regimurile comunist şi nazist, pentru că scopul lor a fost să strivească individul şi drepturile sale sub greutatea „voinţei poporului“. Or, ceea ce s-a întâmplat cu revocarea judecătorilor Ghica şi Danileţ din CSM a fost exact aplicarea „dreptului celui mai tare“ de către un „Tribunal al Poporului“ format din majoritatea judecătorilor. În România, Legea şi Dreptatea au fost trădate chiar de gardienii chemaţi să le apere. Vă mai amintiţi, dragi judecatori, de maximele „Fiat Justitia et pereat mundus“ sau „Fiat Justitita ruat caelum“ („să fie Dreptate chiar de-ar fi să piară lumea/să se năruiască cerul“)? Mofturi nemţeşti, bune pentru Kant dar inutile in Romania, nu? În România, Dreptatea este voinţa suverană a poporului; în cazul de faţă, a castei judecătorilor. Faptul că judecătorii români şi-au trădat menirea şi i-au executat pe cei doi fără motiv şi fără temei legal nu trebuie să surprindă. „Sistemul“ nu a înghiţit niciodată cu uşurinţă reformele care urmăreau crearea unei Justiţii independente şi responsabile faţă de statul de drept. În România, judecătorii au înţeles prin „independenţă“ garantarea privilegiilor de castă în regim închis, totala impunitate faţă de lege şi dreptul de a împărţi verdicte după bunul plac. Problema judecătorilor români nu este alegerea doamnei Hăineală (un procuror) în fruntea CSM. Problema lor a apărut în momentul în care DNA l-a ridicat pe soţul doamnei Costiniu, judecător la Curtea Supremă, pentru corupţie în dosarul reţelei Cătălin Voicu. În acel moment s-a trecut linia roşie. Ghica şi Danileţ nu sunt „vinovaţi“ pentru că au votat un procuror împotriva unui judecător, ci pentru că, votând un procuror, au trădat Sistemul. Doamna Pivniceru a fost trimisă la Ministerul Justiţiei să rezolve această problemă, adică să restaureze în forţă Sistemul, şi asta face încă de când a fost numită. Împotriva Justiţiei, împotriva Uniunii Europene, împotriva intereselor naţionale ale României. Cu atât mai meritorie şi demnă de apreciere este poziţia procurorului general, Daniel Morar, şi a preşedintelui Înaltei Curţi, Livia Stanciu, care s-au opus revocării şi au cerut motivarea acesteia – motivare ceruta de lege dar care nu a venit niciodata, pentru ca de vreme ce aveau numarul, nu s-au mai obosit sa ofere temeiuri. Cu complicitatea Sistemului, a doamnelor Costiniu şi Roman, doamna Pivniceru a reuşit să frângă coloana vertebrală a Justiţiei româneşti. După CSM, vor urma DNA şi Procuratura Generală şi Înalta Curte.
România intră foarte rapid în era fărădelegii, în care singurul drept va fi dreptul celui mai tare, impus cu forţa brută a mulţimilor. Vedem cum statul de drept este anihilat sub ochii noştri cu o uşurinţă dezarmantă şi, o dată cu el, libertatea. Într-adevăr, Băsescu a greşit când a afirmat că reformele sunt ireversibile şi instituţiile sunt solide. În realitate, vedem că instituţiile libertăţii sunt extrem de fragile şi pot fi distruse cu o ordonanţă de urgenţă sau cu un vot. Avertismentul lui Ronald Reagan că „libertatea nu este niciodată la mai mult de o generaţie distanţă de extincţie“ este mai actual ca niciodată în România zilelor noastre. Why don’t you come over?
