In aprilie 1493, este tiparita la Barcelona, sub titlul “DE INSULIS INVENTIS”, versiunea in latina a scrisorii pe care Cristofor Columb a trimis-o consilierului regal Santangel. “Amiralul Marii Ocean” povestea peripetiile pe care le-a avut in descoperirea Lumii Noi. Retiparita peste o luna la Roma, unde a fost reeditata de trei ori, apoi la Paris, Basel si Florenta, "De Insulis Inventis” a devenit, dupa unii istorici, un best-seller. Carticica avea sa fie cautata in bibliotecile oficiale, dar si, peste secole, la impatimitii de carte veche si la cei care doreau sa o puna in circulatie prin vanzare specializata. Buchinistii, oamenii indragostiti de carte veche si rara, vor ajunge sa fie o indispensabila relatie spirituala intre oamenii de cultura.
La Bucuresti, buchinistii apar mult mai tarziu, in a doua jumatate a secolului XIX, dezvoltand un comert cu carte si reviste aduse de la Paris, carora, ulterior, li s-au adaugat valori ale cultuii romane.
Dulapul cu vechituri
La inceput a fost vanzatorul ambulant, care te imbia in poarta casei sau la Rasca (restaurant celebru aflat cam pe unde este astazi Academia de Arhitectura – n.n.) cu o carte straina sau cu un ziar publicat in Franta sau Germania. Dupa aceea a fost dulapul cu carti, un dulap ratacitor care era mutat de pe un maidan pe altul.
Prin 1864, la intretaierea Podului Mogosoaiei (Calea Victoriei) si Bulevardul Nou (Regina Elisabeta), era un maidan pe care, ulterior, avea sa se construiasca Hotelul Herdan, numit mai tarziu Hotel Bulevard. Pe acel maidan era intalnit un tanar firav, politicos si plin de solicitudine, care aducea in fiecare zi doua dulapuri cu carti, pentru a le oferi celor ce vroiau sa cumpere carte veche si reviste straine. Omul cu dulapul era Leon Alcalay, un evreu safard, nascut in Tara Romaneasca, avand doar patru clase primare si doua gimnaziale, dar inzestrat cu un simt aparte al descoperirii cartii vechi, pe care o comercializa cu dragoste, truda si abnegatie. Constantin Bacalbasa descrie intalnirea cu buchinistul bucurestean in modul urmator: “L-am cunoscut prin 1871, cand facea anticariat in fata unor uluci de pravalie pe locul dintre Prefectura Politiei si strada Domnita Anastasia, stand toata ziua inaintea dulapurilor sale, vanzand cartile, leu cu leu, pe acela care cincizeci de ani mai tarziu trebuia sa moara de mai multe ori milionar”.
Alcalay devine primul buchinist care se ocupa de achizitionarea si circulatia cartii vechi. Comertul lui cu cartea va cunoaste epoca de glorie prin editarea, in regim propriu, a colectiei devenite celebra: “Biblioteca pentru toti”. Gaseai in aceste cartulii, ieftine si usor de manevrat, scrierile clasicilor romani si traduceri din literatura universala (Tolstoi, Maupassant, Dostoievschi, Zola, Jules Verne etc.).
Istoricul George Potra, in Bucurestii de altadata, scria: ""Biblioteca pentru toti" avea un format atat de comod incat nu impiedica pe nimeni sa o citeasca oriunde, in voie. Pentru acest motiv o gaseai in mainile tuturor, tineri sau batrani, de ambele sexe, in tren sau tramvai. Nu exista biblioteca particulara sau publica de la oras sau sat care sa nu cuprinda un numar apreciabil din aceste carticele cu copertile galbui la un pret ieftin”. Buchinistii se raspandesc repede in Bucuresti si, spre sfarsitul secolului XIX, gasim adevarate puncte de contact ale intelectualului cu cartea veche si cu cea recenta. Buchinistii erau, din pacate, "oameni ratacitori cu dulapurile lor valoroase”. Un anticar de pe vremea lui Alcalay era Hascal Steinberg descris de N.D. Popescu in "Calendarul pentru toti fiii Romaniei”, ca avand patru dulapuri pline cu carti vechi si rare, asezate pe langa peretii vechiului local al "Curtilor si Tribunalelor”, in locul unde azi este Palatul de Justitie. Pe langa Baratie (Biserica Catolica) era o pravalioara care avea chiar o firma stranie pe care scria: "Vechea Antiquaria Pinath, casa proprie de incredere, fondata in 1878″. Ca si Steinberg, Pinath era nu numai un buchinist, dar si un editor de brosurele tiparite – scriu cronicarii vremii – pe o hartie de proasta calitate cuprinzand versuri pentru slagarele (un fel de manele ale acelor timpuri – n.n.) la moda, sau “aventurile” zapciului Iancu Jianu, Ionita Tunsu (un fost parasclisier care a schimbat sutana cu haina de jefuitor la drumul mare), Catanuta (care actiona imbracat in preot) sau Grozea (un fost pandur al lui Tudor Vladimirescu), personaje care erau cunoscute din folclor, fiind cei despre care se spunea ca luau apararea saracilor. Scriitorul I.A. Bassarabescu aminteste, in "Lumea de ieri. Amintiri vesele si triste”, febra pe care o avea ca liceean in cursul inferior, cand se apropia sorocul ca Pinath sa scoata pe taraba o noua cartulie despre aventurile haiducilor. Cumpararea cartilor se facea dupa o reteta binecunoscuta: daca nu aveai toti banii dadeai in schimb un numar de carti din biblioteca personala sau uneori “imprumutate” din cea a parintilor. Elevii, dar si multi oameni de la sate se dadeau in vant dupa aventurile haiducilor sau procurau “Visul Maicii Domnului” si “Talmacirea viselor”, editate si scoase la vanzare pentru un public mai putin instruit. Constantin Kiritescu scrie ca dupa “taierea” bulevardului care unea cartierul Cotroceni cu cel de la Obor, o parte din terenul ocupat de diferite constructii, daramate atunci, a ramas viran intre Calea Victoriei, Academiei si Universitate. Pe aceste locuri avea sa se mute, pentru un timp, "cartierul general al buchinistilor bucuresteni”. Mult mai tarziu, pe aceste locuri unde s-au aflat buchinistii intre 1885-1900, apar edificii care vor adaposti "Cartea Romaneasca” (distrusa in timpul bombardamentelor din 1944), mai tarziu Romarta copiilor, Libraria Mihai Eminescu, Blocul Carpati. Buchinistii si-au luat din nou cartile in brate si s-au mutat in alte vaduri. Dar tot aproape de Universitate.
Pavilionul cartilor
La inceput de secol XX, buchinistii rataceau fie prin Brezoianu, unde era un maidan pe care se va construi Hotelul Cismigiu, fie pe "Maidanul lui Duca”, ce se intindea intre Brezoianu si actuala Cladire a Arhivelor Nationale (in trecut aici se gasea sediul Monitoriului Oficial), sau isi fixau dulapul in nisa unei case mai acatarii. Asa au aparut pe strada Campineanu, lipiti de zidurile fostului Teatru National, buchinistii Azur Mosoiu si Anton Alexandrescu, care au ramas in memoria contemporanilor pentru bunavointa si solicitudinea cu care alergau sa caute cartile cerute si sa le vanda, la preturi accesibile, studentilor si elevilor.
In 1910, administratia orasului hotaraste sa construiasca o mare cladire care sa fie destinata "Vamii Postei”. Perimetrul unde urma sa fie Vama Postei se suprapunea cu cel unde se mutasera buchinistii. Nevoia de a nu pierde contactul cu vizitatorii amatori de carte veche i-a impins spre Podul Mihai Voda, pe malul Dambovitei.
Unul dintre cei mai consecventi si autorizati cunoscatori ai cartii, Nicolae Iorga, a intervenit energic si a determinat Primaria Bucurestilor sa acorde un spatiu adecvat, unde buchinistii sa-si desfasoare activitatea. Acest loc a fost fixat "pe o piateta ovala intre Vama Postei si Hotel de France”. Pe locul unde a fost Vama Postei este cladirea Ministerului Administratiei si Internelor. Unde a fost Hotel de France (ulterior Hotel Muntenia, daramat de cutremurul din 1977) se gaseste fostul sediu al Bancorex. Deci, pe spatiul unde in prezent se afla Centrul Cultural al Mnisterului de Interne era un pavilion foarte frumos, acoperit, cu un pridvor circular, impartit in pravalii curate, inzestrate cu instalatii de apa si lumina. Pravaliile aveau rafturi care semanau cu dulapurile traditionale cu carti purtate pe maidane. Buchinistii au botezat asezarea cartii Casa Anticarilor. George Potra, un contemporan al acestui Pavilion de carte, scrie ca in acest univers al cartii vechi te intalneai cu "Pravila de la Govora”, tiparita pe vremea lui Matei Basarab la 1640, cu "Cazania lui Varlaam”, "Indreptarul Legii”, "Biblia lui Serban Cantacuzino” si chiar incunabule de la 1486. Nu este de mirare ca Nicolae Iorga venea aici de doua sau de trei ori pe saptamana, culegea carti si statea "la taclale culturale” cu anticarul favorit, care era Iuliu Pohl. Venea si dr. Angelescu, interesat de carti de medicina din secolele trecute sau se fixa la un tablou vechi pe care il achizitiona imediat. Des venea si Alexandru Lapedatu, academicianul, care nu precupetea timp sa rasfoiasca ultimele achizitii de carte veche de istorie. Prin aceasta rotonda a cartii de calitate, si-au purtat pasii: G. Titeica, Constantin Moisil, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu, Serban Cioculescu, D. Panaitescu-Perpessicius, Constantin Kiritescu, Mateiu I.L. Caragiale si multi universitari si carturari de mare prestigiu.
Inghesuiala mare era atunci cand studentii si elevii faceau rost de bani pentru a cumpara o carte rara, de mult ochita la vreun buchinist. Daca erai cumparator fidel si serios, exista un fel aparte, complice, de comunicare de genul "platesti cand poti… sau ia pe credit si om vedea”. Totdeauna datoria de onoare era achitata. Gaseai si invatatori de tara, profesori din provincie in cautarea unei carti rare.
In cautarea timpului pierdut
Dupa 1989, au reaparut, la Universitate, buchinistii, incercand sa recupereze un timp pierdut. Au navalit pe treptele Universitatii si oamenii impatimiti, care pot sa-ti reconstituie traseul unei carti rare sau cu care te poti consulta pentru o bibliografie mai complicata, dar si oameni pentru care comertul cu cartea este un mod de supravietuire in situatii de viata precare. Au aparut in standurile buchinistilor si carti care fusesera inchise cu grija pentru a nu fi descoperite de vigilenta ideologica a "organelor” si altele scapate de furia imbecilitatii din descinderile facute la "dusmanii poporului” considerate neimportante, pentru ca erau tiparite in strainatate sau invelite in coala albastra pentru a imbraca caietele de scoala sau scrise in chirilica – si vai, cum sa confisti sau sa arzi literele in care scrisese Lenin si Stalin!
Fireste, se dusese de mult generatia lui Alcalay sau Sterescu sau Mosoiu sau Pach cel consultat si ascultat de Nicolae Iorga. Noua generatie de buchinisti se formeaza in lupta cu mari greutati generate de neintelegerea de care se izbesc acesti boemi servitori ai cartii vechi, aceasta breasla care manevreaza lumina cartii. Dar si de degradarea continua a orasului nostru. Lipsa de interes pentru cartea veche se intalneste cu degenerarea alarmanta a gustului pentru frumusetea cuvantului scris si tiparit, slab valorificat in comparatie cu invazia de manele si concursuri de prost gust. S-a incercat, cel putin, ca acestor buchinisti sa li se gaseasca un loc aparte, asa cum a fost el gasit de Iorga, cu ajutorul administratiei, in perioada interbelica, undeva unde sa fie creat un centru cu valoare turistica, unde strainul venit in Bucuresti sa vrea sa mearga intr-un "Bastion al cartii vechi”, intr-un loc al "vechiturilor” de tot felul, care sa-i satisfaca gusturile pentru exotism. Domnul Dan Petre Popa – secretarul Asociatiei "Cartea Veche” – a "buchinistilor de la Universitate” ne vorbea de proiecte indraznete si documentate pentru a face din cartea veche un vector spiritual si de atragere a turistilor din tara si din strainatate. Acum pe buchinisti – marea lor majoritate – ii intalnim la Universitate, dar si in locuri din oras unde cartea este asezata direct pe trotuar, in conditii deloc propice pentru circulatia unei valori. Incercari de strangere a buchinistilor in locuri anume create au fost, mai ales in perioadele electorale, stinse, insa, repede, totul cazand in dezinteres si uitare. S-a spus si s-a scris, in parte si in 2004, despre un proiect de amernajare a strazii Edgar Quinet, pentru a deveni un centru al comertului cu carte veche. S-au adus si cateva module noi, cochete, care au disparut in ceata nepasarii autoritatilor. Acum, pe Edgar Quinet simti doar tristetea visului de acum doi ani si vezi … "Parkingul” automobilelor de lux.
Totusi, secretarul Asociatiei "Cartea Veche” – a "Buchinistilor de la Universitate” – ne-a vorbit despre un proiect care prevede sistematizarea strazii Edgar Quinet, transformarea ei intr-un un fel de "Expo- vechio”, in care sa expuna si anticarii, alaturi de buchinisti. Proiectul ar putea fi gata in cativa ani. Ar fi bine sa fie asa, dar suntem prea de multe ori amagiti cu proiecte promise si abandonate.
Calea Cartii Vechi
O trecere prin straduta aflata intre Lipscani si Blanari, pe locul unde a fost un faimos han, a carui istorica existenta, 1833, este incrustata pe poarta de la intrare, te duce, purtat de imaginatie, parca in alta lume, plina de nostalgia unui Bucuresti ce imbina civilizatii, uneori opuse, ospitalier, deschis unor afaceri benefice pentru cetatenii sai. Ideea de a reconstrui, in parte, atmosfera acelei epoci, generoasa in faza initiala, este estompata de caderea in comercialul imediat cu orice pret. Te intrebi, strabatand straduta cu pravalioare semanand cu cele care desfaceau marfuri rare venite de la Lipsca, de ce o strada si un loc istoric pe care scriitorul Peltz le-a facut celebre in romanele sale, nu au macar un anticariat cu carte veche, de epoca, un semn al trecerii cuvantului scris prin moara implacabila a timpului.
Pe strada Doamnei, in apropierea Centrului Istoric, gasesti poate unul dintre cele mai dotate anticariate, un loc care iti fixeaza privirea asupra unui fond de carte veche, facandu-te sa mergi, in urma, prin labirintul memoriei istorice, catre "Pavilionul cartilor”, gandit si pus in practica de Primaria Bucurestilor, la inceputul secolului XX. Un loc, o institutie, o stare de spirit mereu si onorant vizitate de Horia Roman Patapievici si de profesorul Lucian Boia, nume care innobileaza ideea de cercetare si descoperire a unor carti vechi, trebuitoare intotdeauna culturii. Managementul modern al anticariatului, dragostea si pretuirea pentru cartea veche, intentia mereu fecunda de a gasi noi si noi alternative pentru a aduce cartea in atentia unui public larg sunt trasaturile de competenta si vointa generoase ale doamnei Gabriela Hanu, administratorul anticariatului, ale tinerilor sai colaboratori. Se demonstreaza ca iubirea de carte veche, pentru tainele stranse in copertile unor carti ingalbenite de trecerea vremii, s-a transmis din fericire unei generatii, neconstranse acum de nici o piedica de constiinta, sa caute adevaruri si indreptari rostite de marii carturari si intelepti ai acestei tari. In acelasi timp, cartea de la buchinist, cartea oferita prin anticariat trebuie sa fie prilej pentru ca vacantele elevilor sa fie mai pline si cu literatura oferita de aceste institutii de cultura. George Potra, I.A. Bassarabescu, Constantin Kiritescu isi amintesc cu multa nostalgie de sfaturile profesorilor lor din clasele de liceu, care le intocmea o bibliografie pentru timpul liber, recomandandu-le buchinistii si anticarii care sa-i puna, repede si prompt, in legatura cu cartile cautate.
Revenind la planurile si intentiile administrative ale Primariei, de refacere a Centrului Istoric asa cum arata el in stampele si descrierile vechi ale Lipscanilor, ar fi bine sa fie luata in calcul recompunerea, intr-o strada din acest perimetru, a ceea ce a fost Casa Anticarilor. Si sa poarte un nume adecvat: Ulita Cartii Vechi, de exemplu!
