Premierul rus, Vladimir Putin, ne-a împărtăşit săptămâna asta viziunea lui asupra Europei: piaţă comună de la Vladivostok până la coasta Atlanticului, forţa economică unită UE-Rusia ca actor global. Dacă mai adăugăm la asta şi convergenţa intereselor noastre de securitate – celebrul scut antirachetă care acum a devenit un scut pentru doi -, vedem nu doar că războiul cu Rusia nu va avea loc, cum am avut onoarea să vă avertizez mai de multişor, ci, dimpotrivă, că profilăm o Europă cu două aripi necomunitare, care vor deveni ca noi în totul, minus instituţiile, cum spunea Delors: Turcia şi Rusia, două extinderi ale pieţei comune europene care nu se vor integra şi în spaţiul politic european. Sună bine, dar de la realitate la utopie mai e mult, iar în ambasadele din Chişinău, ca şi în cabinetele din Bruxelles sau Moscova, ruşii şi europenii negociază două alianţe cu două variante diferite pentru amărâta de Republică Moldova zilele astea. E pe faţă: noi (europenii) tragem sforile pentru o alianţă net europeană, ei, pentru una care să includă partidul comunist. Înţelegerea planetară care se profilează nu schimbă jocurile astea mici de la firul ierbii, unde ruşii nu se vor excluşi de la guvernare în Moldova şi sunt deranjaţi de ideea unei alianţe contra lor.
Îmi pare rău că îmi iese prognoza şi pentru Republica Moldova, care este şi a fost întotdeauna aceea că alegerile se decid geopolitic acolo. Întreabă-i pe votanţi cine e mai tare şi vei afla rezultatul alegerilor cu precizie matematică (nu glumesc, pot prezenta dovezi statistice). Rusia e tare săptămâna asta. Prin contrast, Europa, negociind cu disperare peste noapte împrumutul pentru Dublin, arată în fiecare zi că e pe marginea prăpastiei. Lipseşte puţin ca euro să se facă praf. Ce să mai vorbim de România? Ce efect al demonstraţiei oferim noi (faceţi ca noi şi o să vă fie la fel de bine cum ne e nouă)? Avem un singur lucru dezirabil pe care ei nu îl au: paşapoartele. La astea, ce-i drept, aspiră, iar noi am făcut greşeala de două ori usturătoare (pentru Schengenul nostru şi pentru alegerile lor) să le fluturăm ca recompensă supremă. În rest, de ce să vrea moldovenii într-o ţară în care l-au auzit pe şeful statului, tare şi răspicat, mulţumindu-le celor care pleacă la lucru în restul Europei? Că, vorba aceea, pleacă şi ei direct şi pe baricadele muncii temporare nu sunt cu nimic dezavantajaţi. La apogeul crizei greceşti, în iunie trecut, am făcut un focus grup spontan cu fetele noastre, din România şi Moldova, care munceau în turism spălând băi şi servind la mese. Nu era nici o diferenţă, munceau mai pe nimic şi le era dor de casă, dar, aşa cum mi-au spus, nu avem ce face acasă, stăm aici că aici sunt bani, acasă nu e nimic! Crizele astea financiare ne fac să uităm că diferenţele de dezvoltare de bază nu dispar. Grecia şi Irlanda, cu toate necazurile lor, sunt atrăgătoare, cu opt sute de euro pe lună, pentru zeci de mii de români şi moldoveni care nu fac nici un sfert din atât dacă rămân acasă.
Pe scurt, cum zice un vechi proverb anarhist, dacă alegerile ar schimba ceva, ar fi interzise, şi aşa am mai ţinut un rând de alegeri inutile în Moldova. Sau, enfin, utile mulţilor hrăpăreţi din România care, după ce n-au făcut niciodată nimic util la noi, s-au dus la marea jecmăneală să nu facă nimic nici acolo. Poate n-aţi înţeles: până să dăm noi ceva Moldovei, luăm şi bine că nu se unesc partidele alea ale lor, că în felul ăsta sunt mai multe centre de jecmăneală pentru şmecherul român, mai multe oportunităţi de a da sfaturi proaste, pentru a face sondaje false sau grupuri focus prin cârciumi subvenţionate indirect de banii pentru fraţi şi astfel ţinute deoparte de pericolele economiei de piaţă. România nu s-a prezentat niciodată în culori mai puţin atrăgătoare decât în săptămâna asta din urmă, când, în timp ce pe faţă ne agităm să trecem o lege a educaţiei care să restabilească meritul ca principiu director, de fapt îi punem directori de bibliotecă universitară pe diverşi agenţi cu carnet de partid şi specializare antitero. Măcar în Moldova bibliotecile sunt încă în mâna bibliotecarilor şi nu au de ce să aspire să le facă precum noi.
Am mai măcinat şi un pic de nisip între dinţi, scoţând a doua oară la rând un comisar bulgar ca europeanul anului. Cum aţi văzut probabil deja pe Euronews, Kristalina Georgieva, comisara bulgară pentru Cooperare internaţională şi ajutor umanitar, pe care aţi văzut-o la inundaţii prin decor, a câştigat şi marele premiu, şi categoria Comisarul anului. Fiind în juriu, alături de Joseph Borell, Helen Wallace şi redactorul-şef de la Economist, a trebuit să o votez pe doamna Georgieva – candidatul nostru est-european. Am reuşit să o introduc şi pe Herta Müller printre nominalizări, la categoria Inspiraţia anului – dar mai mult de atât, vorba aceea, materialul clientului! Şi am mai avut satisfacţia de a-i vedea pe Nick Clegg şi David Cameron câştigând categoria Oameni politici ai anului – ştiţi părerea mea foarte bună despre coaliţia britanică. Marţi seară, în decorul somptuos din marele hol al Bursei din Bruxelles, asistând la ceremonia à la Oscar, mă încerca mai degrabă un sentiment melancolic. Acum zece ani, când în Théâtre de la Monnaie (alături), închis publicului, orchestra de la Scala, transportată de un sponsor pe banii lui, a oferit un concert unui grup de cincisprezece oameni, domnii preşedinţi Delors, Prodi, soţiile lor şi noi, cei câţiva scriitori de scenarii politice pentru Forward studies unit al preşedintelui CE, Europa era pe culmi.
Singura noastră problemă era cum să aducem Europa de Est înăuntru şi cinci vieţi nu ar ajunge să ne plătim datoriile contractate atunci. Marţi seară, sub cariatidele gigantice de la 1880, mă gândeam că aceia care le-au construit erau şi ei siguri că imperiul colonial belgian va dura veşnic. Azi, nici ce a rămas din Belgia nu reuşesc să ţină la un loc. Moldova îşi pune toate speranţele în Europa, dar noi nu mai suntem ce am fost. Nu din lipsă de voinţă – Graham Watson, raportorul Parlamentului European pentru Moldova, mi s-a părut foarte hotărît să condiţioneze alianţa proeuropeană -, dar, în mod obiectiv, avem alte priorităţi şi alte probleme. Despre România ce să zic, realizarea noastră istorică e irosită în fiecare zi cu nesimţire durabilă. Şi după douăzeci de ani ne arătăm la fel de incapabili să facem ceva pentru Moldova ca şi atunci când am avut ocazia istorică – şi am dat cu ea de pământ. Domnul Iliescu, votat de 83% din compatrioţi.
