Turnul Dogarilor, cu ochi înguşti în loc de geamuri şi ciotul de zid din coadă, rămas de pe vremea năvălirilor barbare – biserica evanghelică din centru care mă soarbe ca un magnet de fiecare dată când ies în oraş (abia ajunsă la porţile ei, îmi amintesc că aveam drum în alt loc, în altă parte) – ochii şi zâmbetul unor prieteni străvechi – pufuleţii – norii de sus răsuciţi în pielea unor personaje bizare – ciocolata neagră cu mentă – primele spaime, înfrângeri şi ruşini răsfrânte în privirile celor dragi din jur – pasajul îngust şi îmbâcsit care coase două străzi între ele – oamenii luminoşi ascunşi după colţuri – munţii care înconjură oraşul în depărtare şi se înalţă înfiorător de limpede în dimineţile senine – cuvinte răzleţe ale părinţilor mei care răsar din pămînt – aerul glacial din nopţile adânci fără somn – zâmbetele năucitoare ale copiilor mei – rugăciunile mici… Dar ceea ce este cu adevărat special în Bistriţa sunt chiar eu. Şi încă vreo 10 – 20 ca mine.
Ioana Bradea, scriitoare
