Aceste cuvinte ii apartin lui Cristian Badilita, referindu-se de fapt la ceea ce ramane ascuns privirilor noastre superficiale si nu are nici o legatura cu triumfalismul BOR. Randurile ce i-au fost inspirate valorosului carturar de alegerea noului patriarh pun inca o data degetul pe o rana veche a poporului nostru si a capilor lui.
De curand, BOR l-a canonizat pe mitropolitul Varlaam, ceea ce, evident, este laudabil, dar, cum se intreaba autorul amintit, de ce ne incapatanam sa ramanem in trecut si sa neglijam prezentul? Oare secolul XX nu ofera destule exemple de personalitati care s-au jertfit pentru Hristos si care merita canonizarea? De ce trebuie sa se astearna patina vechimii peste numele celor credinciosi ca astfel ei sa devina "credibili"? E Biserica noastra prea prudenta si nu vrea sa riste? Dar ce fel de atitudine duhovniceasca este aceasta? Cum sa curatim aceste vremuri de mediocritate si cinism daca nu avem curajul prin temeinica judecata si implorare a Duhului Sfant sa umplem cerul de sfinti?
In istoria culturii, fotoliile clasicilor sunt, la randul lor, numarate. Nu oricine are sansa sa ajunga un clasic in viata. Un autor valoros, un plastician remarcabil, un muzician eminent au de asteptat ca sa ajunga printre nemuritori. Dar, pe de alta parte ei, stiu ca judecata de valoare este relativa, si deci si clasicizarea nu are destula persuasiune. Dar aici suntem mereu pe pamant… In cazul canonizarii insa lucrurile se schimba. Vorbim, bunaoara, de 17 ani incoace de N. Steinhardt cu cea mai adanca pretuire. "Jurnalul fericirii" a fost editat in mai multe randuri. Tirajele s-au epuizat. Apoi felul in care a fost crestinat in puscarie a capatat o valoare paradigmatica. Predicile sale din "Daruind vei dobandi" sunt, la randul lor, citate si considerate de tot mai multa lume o autentica sursa de intelepciune. Exista aproape o unanimitate in randul oamenilor de cultura privind aprecierea personalitatii lui N. Steinhardt care topeste inr-o entitate radianta atat carturarul, cat si marturisitorul. Dar BOR tace. Nu vrea sa se bage. Nu vrea sa se friga. Considera ca (inca) N. Steinhardt nu are ce sa caute in randul sfintilor. Dar Mircea Vulcanescu? Dar Sandu Tudor? si daca am merge cu gandul pana la Valeriu Gafencu, considerat sfantul inchisorilor? Oare moartea in numele Domnului petrecuta in temnita comunista nu este suficient de convingatoare pentru a indupleca un Sfant Sinod sa iasa din amortire? Oare imnele acatiste ale lui Sandu Tudor sunt doar literatura in ochii clericilor? Oare suferinta profund ispasitoare a parintelui Calciu e strict… profana? Sa treaca inca vreo doua secole pana cand numele amintite sa ajunga in sfarsit in atentia canonizatorilor de serviciu?
Din acest punct de vedere, catolicii ne sunt superiori. Prin vointa si gratia lui Ioan Paul al Doilea, preoti si episcopi jertfitori au fost canonizati. E drept ca sunt preferati romano-catolicii greco-catolicilor, dar asta-i alta poveste. Ortodoxia, fascinata de Sfintii Parinti si de ierarhiile angelice ale lui Dionisie Areopagitul, uita ca sub ochii ei au loc veritabile marturisiri si ca Mantuitorul este atemporal si vesnic doar in masura in care este prezent in fiecare segment al timpului, oricat de mizer ar fi acesta.
Alegerea noului Patriarh ar trebui sa insemne si o intoarcere a privirii spre biserica de sub pamant, biserica nevazuta, asa cum si razboiul pe care-l purtam cu patimile noastre este tot un razboi nevazut. Degeaba am urcat dealul la funeraliile lui Teoctist si-l elogiem pe Daniel daca uitam ce zace intr-un pamant indurerat…
