Băieţandrul cu svastică pe guler a fost tatăl Hertei Müller, Josef. Priveşte fix din fotografia în uniformă, unul din miile de tineri germani din România recrutaţi de SS, ca şi personajul interpretat de Anthony Quinn în „Ora 25″ a lui Virgil Gheorghiu. În jur, fotografii cu noroaiele din satul bănăţean şi un film în care e sacrificat porcul de Crăciun prin metoda tradiţională. Cum scrie şi informatorul Voicu, autorul primei recenzii – nepublicate – a întâiului volum de proză al Hertei Müller, nici urmă de vreun element pozitiv sau optimist, o comunitate decăzută şi amorală, cinci sute de case pierdute în glod, golindu-se treptat de locuitori – căci suflet, ca întreaga lume-rurală românească, nu par să fi avut vreodată -, doar unsprezece şcolari la patru învăţători în 1982, anul din care datează raportul către Securitate. Acesta, frumos înrămat, e afişat alături de proba maşinii de scris pentru poliţie, carnetul de partid al lui Richard Wagner, fostul ei bărbat, şi fotografia tatălui în expoziţia „Strălucirea rece a vieţii” (traducerea mea liberă) de la Literatur Haus din Berlin. Intrarea – 5 euro. Şi sâmbătă seară, când am intrat eu, mai erau trei oameni.
Nu ştiu cât a fost intrarea la Ateneu pentru întâlnirea românească cu Herta, unde lumea a dat năvală, dar cred că impresia de autenticitate cu care am plecat eu din Fasanen Strasse nu se poate compara cu experienţa mondenă de la Ateneu, asemuită de protagonista ei cu un circ. Pe lângă porcul tăiat şi ediţia omagială a ziarelor de limbă germană româneşti din 26 ianuarie 1989, ultima aniversare a lui Ceauşescu, am văzut lista de acte necesare pentru obţinerea unui paşaport în RSR în anii ’80: 22 cu totul, ultimul fiind o declaraţie pe proprie răspundere că nu ai decoraţii (n-am avut paşaport sub comunism, aşa că nu ştiam). Figura care se desprinde a Hertei nu e a unei biografii extraordinare, dimpotrivă, e de o extremă banalitate şi sărăcie. Drumul ţărăncii Herta spre Premiul Nobel e cenuşiu, deprimant, lipsit de alte evenimente decât despărţiri de prieteni căzuţi, plecaţi şi, mai nou, demascaţi, strălucirea e doar la sfârşit, iar atunci are efectul unui reflector aprins într-o colibă ţărănească: vezi toate pânzele de păianjen.
O viaţă tristă, pe care o intoleranţă morală crescândă, aplicată de la propria familie la românii cu care a avut de-a face, nu a făcut-o mai veselă. O sinteză la scară personală a dramei comunităţii germane din România, care şi-a lăsat bisericile goale printr-un exod în masă în 1990, pentru a merge într-o ţară care nu fusese niciodată patria lor. Când eram copil am avut ani de zile prieteni şvabi şi saşi. Ei erau chiriaşii bunicii mele în casa Constantin Stere de la Iaşi, unde o aripă întreagă, cea mai ruinată, era ocupată de studenţii la germană-română, acelaşi profil urmat şi de Herta. Bunica mea avea nevoie de banii de chirie pentru a reconstrui, treptat, marea casă, cumpărată cu bijuteriile cu care fugise din Basarabia şi parţial distrusă în bombardamente. În anii ’70, de când datează amintirile mele, plecarea chiriaşilor băgaţi cu forţa de stat deschisese drumul studenţilor germani, o trupă şaizecioptistă cu chitare reci şi motociclete, părând rupţi din Occident. Securistul cartierului venea periodic să se intereseze ce face celula germană la noi în casă şi bunică-mea se jura că învaţă toată ziua şi nu ameninţă regimul comunist. Ultimul dintre aceştia s-a întors din California cu vreo doi ani înainte de moartea ei, în 2007, a urcat în observatorul astronomic în a cărui mansardă locuise şi a plâns.
Vă daţi seama că oamenii ăştia nu au trăit în România, în fond, decât maximum 70 de ani, din 1918 până în 1989? De ce tot îi dăm cu patria pe lângă ei, nu se ştie. Prima dată când am fost într-o dezbatere cu Richard Wagner ne-am certat, de altfel. Era la Paris, în 1992, şi m-am răţoit la minoritarul german care se văita că bunicii lui au trebuit să înveţe româneşte, l-am întrebat în ce alt stat ar fi fost scutiţi de această obligaţie. Azi însă am mustrări de conştiinţă şi îmi spun că, într-adevăr, pentru doar 70 de ani nu a meritat. Oricum Herta a fost sărită din istoria literaturii noastre, că deh, nu scrie în română. România mare şi apoi comunismul au lichidat practic această cultură minoritară – oricum am da-o, drama e teribilă, mai mare decât a noastră. Şi de asta a scrie ca Mircea Cărtărescu despre Herta, că, în fond, e nedreaptă când ne ceartă pentru lipsa noastră de demnitate sub comunism, românii având toţi meritul de a fi supravieţuit regimului, e greşit.
Numai supravieţuirea nu a mai fost considerată un act de anticomunism până acum. Sau compararea prietenului Hertei, poetul Pastior, despre a cărui experienţă în lagăr vezi mult în expoziţia germană, cu Sorin Antohi – o gafă pur şi simplu. Nici un deţinut politic care a semnat un angajament sub presiune nu poate fi comparat cu cine a făcut asta în anii ’80, la 20 de ani după ce Gulagul a fost închis. Ce să mai spun de acuza adusă Hertei că a colaborat cu regimul pentru că nu a dat înapoi un premiu pentru literatură minoritară oferit de UTC, reluată chiar de Nicolae Manolescu?
Succesul Hertei Müller ne cade prost. Primul cititor care s-a repezit pe HotNews să comenteze articolul despre dosarul Pastior şi aşa-zisele criterii duble ale Hertei a scris aşa: „Slavă Domnului că ne putem în sfârşit delimita de Herta Müller” (ce să zic, aţi aşteptat mai puţin ca la Ceauşescu, dragi compatrioţi). Primul care a comentat la Gândul relatarea de la Ateneu a scris: „Acuma sunt bune lansările de prin Bucureşti, aduc ceva arginţi, nu?”. Comentariile care au curs au fost fie contra ei, că de ce ne dă lecţii, fie contra lui Liiceanu şi Pleşu, că au vămuit cumva faima Hertei, plasându-se în roluri principale, că în locul lor trebuiau să fie nişte disidenţi adevăraţi etc. De parcă, dacă azi la Academia Română nu veţi găsi foşti disidenţi membri, ci încă destui supravieţuitori cu brio ai regimului trecut, de vină ar fi Pleşu şi Liiceanu, care nici ei nu vor fi primiţi vreodată.
Aşteptam cu totul alte reflecţii cu ocazia venirii Hertei. Care e motivul pentru care noi nu avem în literatura noastră de azi, nici după dispariţia cenzurii, voci aşa de autentice? Să fie de vină vieţile noastre, dominate după 1989 de un teribil materialism? E greu să faci literatură din goana după gresie, maşini şi LCD. ICR face o treabă excelentă cu promovarea literaturii noastre, dar are ce promova? Am luat să corectez engleza unui pliant al lor acum vreo trei ani, din care nu se înţelegea nimic, când însă am văzut rezumatele în română, nişte însăilări artificiale (că nu poţi rezuma ceva fără conţinut), am înţeles că nu era vina traducătorului. De ce nu reuşim să scriem despre nimic important, despre libertate, comunism, moarte, despre suferinţă, despre sex? Eu am încercat pe vremuri să scriu despre Dumnezeu, cu toată sinceritatea (că dacă nu te preocupă, nu scrii aşa ceva), urmarea au fost strigături să mi se retragă dreptul de a scrie literatură.
Mi l-am retras singură în consecinţă, că aveam şi altele de făcut. Herta nu are nimic contra lui Cărtărescu, un om de o profundă cumsecădenie, l-a folosit ca exemplu de acomodare cu regimul trecut doar în contextul în care a observat că este cel mai promovat autor român în străinătate. Şi asta, pentru că nu avem echivalentul ei. Dar am fi putut să-l avem şi l-am pierdut datorită contraselecţiei noastre? Goma o fi antipatic, dar e un motiv să îi răsplătim curajul îngropându-i şi literatura? Şi e singurul?
Dacă o să căutăm în chestia asta cu Nobelul Hertei doar motive să ne oblojim mândria noastră veşnic sângerândă, nu o să ne alegem cu nimic. Sigur, e dezagreabil, simpla ei existenţă pune în discuţie ierarhiile noastre şi face să arate lumea noastră literară drept ceea ce este, un edificiu monden, rezultat al marketingului şi relaţiilor personale. Să fie vreo legătură între această lipsă de autenticitate a elitei noastre culturale şi artificialitatea literaturii? Asta de-abia mi se pare, pentru poporul obsedat de premii internaţionale, demn de discutat. Dar de către cine? Că poate cei care sunt în poziţia să discute problema fac şi ei parte din ea.
