Citind presa română ai impresia nu doar că aceia dintre primari sau şefi de consilii judeţene care nu au intrat încă la puşcărie or să intre cît de curînd, dar şi că e foarte bine să se întîmple acest lucru. Asta îmi sună un pic ciudat mie, care încă îmi amintesc că dansam de bucurie cînd am raportat în 1992 (la Le Monde) rezultatul primelor alegeri locale libere din această ţară: cîştigase opoziţia în Bucureşti şi în oraşele mari! Douăzeci de ani mai tîrziu, am devenit toţi convinşi că locul politicianului local e după gratii, că el e fundamental un baron, şi că e cel mai rău lucru din lume să fii ”baron” (mai rău ca escroc, lotru la drumul mare, etc).
În această cerere publică ajunsă la paroxism pentru integritate în politica locală, de care mă simt un pic vinovată că am contribuit din greu cu coaliţiile pentru o guvernare curată, confuzia de sentimente şi de idei mi se pare în creştere, ajutată şi de totala inactivitate a guvernului. Numai DNA face ceva, ce trebuie să facă un organ ca DNA: umflă lumea. Dar aşa cum am mai spus, asta nu poate ţine loc de o politică generală menită să facă mai răspîndită integritatea în administraţie şi politică, iar întîrzierea ei crează monştri.
De exemplu dvs aţi înţeles de ce acum un an presa anticorupţie ţipa la primari să îşi delege toate atribuţiile din fruntea serviciilor locale publice ca să nu intre în incompatibilitate (Iohannis argumenta că nu, că vrea să conducă direct şedinţele unde se iau decizii despre apă şi canal), situaţie care a adus în incompatibilitate sute de primari, iar acum cînd s-a modificat legea administraţiei tocmai ca aleşii locali să poată delega atribuţii mai mult (şi semnătura aferentă) începe un asemenea uragan că asta e echivalentul impunităţii, că să semneze ei tot şi să se ducă la puşcărie? Chiar aşa, nu vedeţi nici o contradicţie între aceste reacţii, deopotrivă de violente? La povestea precedentă am întrebat o grămadă de lume care era de partea ANI de ce primarii nu deleagă pe altcineva să stea la apă-canal ca să scape de circ şi mi s-a spus că nu au încredere în nimeni, că acele contracte sînt bănoase şi preferă să o facă ei cu mina lor. OK. Dar dacă aşa stau lucrurile de ce acuma argumentăm pe dos, că ei sunt gata să dea la alţii decizia şi să se ascundă în tufişuri? Funcţionarii publici români nu sînt uşor de dat afară, dimpotrivă. A cere unui funcţionar să facă ceva ilegal nu mai e la fel de simplu ca înainte şi nu se poate folosi decît cumpărarea, complicitatea adică, nu ameninţarea. Iar asta are riscuri, că azi eşti primar, mîine nu mai eşti, unii funcţionari ţin cu un partid, alţii cu altul. În realitate, primarii nu ar trebui deloc să se ocupe ei deloc de achiziţii. Ar să fie amestecaţi în deciziile acestea numai demnitari la cel mai înalt nivel, să zicem o mare privatizare sau un contract gigant. În rest, dacă vrem o politică mai curată achiziţiile trebuie să devină o treabă administrativă, nu politică, adică nu o decizie luată de primar şi apropiaţii săi. În plus, nu e adevărat că e mai important să bagi în puşcărie un primar decît un funcţionar, pentru că şi birocraţia şi politica au amîndouă nevoie de integritate.
Avem probleme, văd, în a înţelege şi articula coerent cum trebuie să funcţioneze distribuirea de resurse publice în democraţia noastră. Acest lucru e normal, aici e esenţa democraţiei, şi după două sute de ani tot aici sînt cele mai mari probleme. Dar dacă e foarte bine că în sfîrşit justiţia poate pedepsi patologicul, haideţi să articulăm mai clar care este normalul, că sîntem în pericol să scufundăm insula ca să stingem un foc pe plajă.
Primarii şi aleşii locali, chiar mai mult decît aleşii naţionali, sînt aleşi pe baza unui program, asta e sursa legitimării lor. Distribuirea resurselor pe baza acelui program este deci legitimă. Unde încep problemele e acolo unde alocările nu sînt programatice şi se fac în funcţie de sprijinul politic al celor care primesc resursele, că e vorba de firme sau persoane. Vorbim de alocări partizane, care au ajuns la noi foarte monitorizate (bani să repare şcoli la o anumită culoare politică, amendamente bugetare pentru anumite circumscripţii, firme favorite, etc). Cînd legătura sprijin versus alocare e individuală, avem şi aici două situaţii – patronaj (personaje legate de partid primesc slujbe, fonduri) sau clientelism (votanţii primesc ceva necuvenit să voteze cu noi sau măcar să vină la vot). Confuzia e întreţinută de faptul că alocarea programatică (am promis în campanie că măresc pensile, iată, măresc pensile) e numită la noi populism, cu conotaţie negativă (ca şi cum ar fi cumpărare de voturi, dar dacă asta e punerea în pracică transparentă a unui program, nu e nici imorală şi nici populistă, exact aşa trebuie să funcţioneze politica). Numai alocarea neprogramatică e proastă şi imorală: dar patronajul nu e ilegal şi doar la limită se poate argumenta că alocarea partizană ar putea fi (abuz de serviciu). Peste astea există mita clasică, pentru folos direct, care abundă în retrocedări şi alte arii. Să facem diferenţele care se cuvin: mita e cea mai rea, urmată de cumpărare de voturi sau alocări de contracte. Că Mazăre le face case săracilor, aşa cum le-a promis în campanie, e normal, acesta a fost progamul care a ieşit la vot. Dacă cere mită însă de la contractor, asta nu mai e normal.
Hai să ne înţelegem. Politica există ca să distribuie resursele comune imparţial şi transparent, dar nu egal, ci pe baza unor programe, acelea care au fost votate de o majoritate. Populismul e altceva: e iluzia că ne putem lipsi de oameni politici, că o ţară poate fi condusă numai de un preşedinte bun şi un popor virtuos, eventual cu ajutorul unor procurori şi tehnicieni de la BNR. Dar nu e aşa. Politica are nevoie de primarii ăştia, care cunosc şi înţeleg nevoile unor grupuri diferite din comunitatea lor şi mediază cum pot între ele. Primarul este cel mai supus democraţiei, el are nevoie de o majoritate ca să fie reales, deci va trebui să guverneze cît mai programatic. Iar pentru că nu există resurse pentru o majoritate a clienţilor, el trebuie să fie implicat în funcţionarea serviciilor locale. La ora asta, în România sînt aleşi direct şi primarii şi şefii de consilii judeţene, ei sînt baza democraţiei noastre: că îi controlăm e foarte bine, dar să îi diabolizăm e absurd.
Mai ales că asta ascunde cauzele adevărate ale corupţiei din administraţie. De ce să nu ne întrebăm mai degrabă de ce funcţionarii şi politicienii fac front comun, şi de ce acolo unde arestezi pe unul, zece care vin după fac la fel? Şi aici ajung la o altă aiureală a populismului presei noastre: marile proteste cînd primarii şi-au mărit salariile cu cîteva sute de lei acum ceva timp. Păi dacă fură cu miile, ce le trebuie sutele astea, sună acest argument vicios. Păi de aia, că nu fură, sau nu vor toţi să fure! Li s-au aruncat pe cap toate sarcinile din stat, iar funcţionarii care trebuie să îi ajute sînt plătiţi cu două sute de euro pe lună. Păi ce credeţi că poate rezulta de aici, decît cerc vicios, complicitate, incapacitate administrativă? Tocmai li s-a dat lor, primarilor, sarcina să actualizeze celebrele liste electorale, după ce evidenţa populaţiei a eşuat (şi noi am eşuat să modernizăm evidenţa populaţiei cu această ocazie). Iată soarta întregii democraţii pe mîna unora care trebuie să facă asta. În plus, pe lîngă toate celelalte sarcini ale lor, să scoată morţii şi ce mai e cu exact aceleaşi resurse. Rezultatul? Lista nouă are peste 18 milioane votanţi, chiar cîţiva votanţi în plus faţă de cea din 2012, deci în continuare e o enormă diferenţă faţă de referendum unde toată populaţia avea această dimensiune. Atîta bagi, atîta scoţi.
A doua cauză a corupţiei din administraţie pe lîngă plata insuficientă cu tot ce atrage ea este absenţa oricărui control real, atît din partea auditorilor oficiali, cît şi a comunităţilor respective, în timpul mandatelor. Aruncaţi o privire la celebrele pieţe bucureştene Matache şi Amzei distruse complet cu mare cheltuială de primari. Urmează Piaţa Romană, unde se vor face mari lucrări pentru un pasaj pietonal, dar nici o parcare, singurul lucru de care era nevoie. Va da înapoi Andrei Chiliman banii că a făcut în Amzei o piaţă care stă închisă integral pe banii noştri, fără nici un efort de parteneriat public privat? Mă îndoiesc. Va putea totdeauna spune că s-a consultat cu poporul şi prostia a fost deci larg împărtăşită. De ce? La consultări nu vine nimeni. La ultima de care am auzit la PMB, unde primarul Oprescu face ce vrea, au fost vreo cinci oameni. Şi atunci cui îi pasă? Numai denunţătorului, care e unul care pierde un contract, sau i se cere o mită prea mare, şi el se duce la DNA (şi bine face). Dar în absenţa unei monitorizări permanente o tot luăm de la capăt.
Circulînd mult prin Europa am constatat că clientelismul moare greu: Spania, Franţa, Austria sau Italia sînt pline de baroni locali, iar fondurile structurale îi ajută din plin. Dar asta e mai suportabil cîtă vreme administraţia performează, reuşeşte să aloce în majoritate programatic, să livreze ce a promis. Pentru asta, ne trebuie legi mai logice şi mai bine integrate, un consens general că treptat vom ridica lefurile în sectorul public şi o opinie critică mai cu diseernămînt şi ceva mai concretă. Urlăm că primarii se pregătesc să fure penru că vor delega competenţe unor funcţionari specializaţi sau adjuncţilor lor şi despre Amzei sau Matache (unde pe largul şi scumpul bulevard ilegal deschis trec maxim cinci maşini pe minut, şi nici un biciclist pe pista largă) nu scrie nimeni.
În sfîrşit, ultima ameninţare a sustenabilităţii anticorupţiei noastre pe lîngă legislaţia haotică, plata insuficientă şi absenţa controlului administrativ este marea tentaţie a folosirii politice. Atenţie mare la şeful statului, care îi ameninţă public pe cei care i se opun, nu pentru că ar şti ceva de la DNA, ci pentru că nu mai are alte canale să comunice şi vrea ca ”organele” să se ia după el şi să lovească mai ales în duşmanii lui. Iliescu făcea la fel. Ştie el bine că se găsesc totdeauna slugarnici să facă asemenea jocuri şi nu are scrupule în a le indica public ţintele. Nimic mai uşor decît să foloseşti anticorupţia contra democraţiei – să nu îl ajutăm cu toţii. Tabăra anticorupţiei a devenit autonomă de Traian Băsescu mai demult, cel puţin de la ruptura dintre el şi Macovei la numirea procurorilor, dar eu aş data-o de la numirea dnei Udrea ca ministru, la care se adaugă Nana şi casa din Mihăileanu. Cu cît o să o separăm mai mult de el şi de oricare alt om politic, cu atît mai durabil va fi ceea ce am construit în aceşti ani.
Puteți comenta textul Alinei Mungiu Pippidi pe site-ul romaniacurata.ro.
