In lumea noastra acuzata adesea de meschinarie si "materialism", nimic nu pare mai indepartat de ideea de morala publica decat banii. Tabloul lacomiei globale – despre care aflam de la mari voci ale eticii contemporane ca este cauza crizei financiare ce ar trebui sa aduca sfarsitul capitalismului si pietei libere – sau privelistea sordida a subculturii imbogatitilor de tranzitie de pe la noi pare sa indreptateasca opinia ca intre bani si etica exista un conflict ireconciliabil. In fond – ne invata intelepciunea populara –, "banu-i ochiul dracului!".
Lucrurile nu au stat insa dintru inceput astfel, ba chiar dimpotriva. Prin insesi numele lor, banii sugereaza un fundament etic. Banii de hartie, bancnotele pe care le aveti in portofel, se numesc, in terminologia financiara, moneda fiduciara, iar banii virtuali cu care opereaza bancile se numesc credite. Fiducia in latineste inseamna "incredere" si este inrudit cu "fidelitate", in vreme ce "credit" vine, desigur, de la "a crede". Trasatura originara a banilor este asadar "increderea", asociata in chip natural cinstei, loialitatii si onoarei.
Acest lucru nu este deloc surprinzator pentru ca banii sunt, in esenta, un contract intre guvernamant (incluzand si banca centrala) si cetateni si, ca orice contract, nu poate exista in absenta increderii intre parti. Circulatia banilor ar trebui sa insemne asadar exercitarea drepturilor si obligatiilor contractuale. Asta inseamna ca a face bani, dincolo de a fi o profesie onorabila, putea fi considerata drept o datorie cetateneasca.
Intre timp, perceptia s-a modificat in chip radical. Orice activitate profitabila este suspecta si orice incercare de a-ti spori avutia te transforma intr-un personaj indoielnic, manat de instincte vorace. La limita, orice agent de bursa este un animal de prada lipsit de orice fel de organ etic ca in filmele lui Oliver Stone. Cum s-a ajuns aici? De mai bine de treizeci de ani, elita culturala si academica occidentala incearca sa ne convinga de un singur lucru: in lumea contemporana orice este acceptabil, mai putin sa fii bogat.
Nu mai exista valori universale pentru ca totul este relativ la context, la rasa, sex, etnie, religie, cultura etc. Daca exista diferente intre Occident si lumea araba, de exemplu, aceste diferente nu sunt calitative. Occidentul tolerant, deschis si democratic nu este cu nimic mai bun decat lumea musulmana fundamentalista, inchisa si opresiva. Dimpotriva, valoarea societatii islamice este cel putin egala cu cea occidentala, daca nu superioara avand in vedere secolele de opresiune la care a fost supusa de occidentali. Lumea noastra postmoderna se afla asadar sub semnul egalitatii. Toti suntem egali pentru ca, odata abolite criteriile, nu mai putem opera distinctii.
Daca toti suntem egali, atunci toata lumea are numai drepturi si nimeni nu mai are nici o responsabilitate. Suntem indreptatiti la o locuinta mai buna, la un loc de munca mai bun, la un venit mai bun, la asistenta medicala mai buna etc., dar nu simtim ca avem si datoria sa facem ceva sa le obtinem. Altcineva trebuie sa ne asigure aceste drepturi si intotdeauna altcineva este responsabil daca nu le primim. Cum in vremurile noastre postmoderne, postindustriale, postcapitaliste – post-orice – este permis orice, atunci suntem evident indreptatiti la orice, inclusiv la banii altor oameni.
Cand bancile de investitii financiare au inventat derivatele subprime, au creat niste simulacre de valori pe care le-au vandut pentru simulacre de profit. Este cel mai bun exemplu de "postcapitalism postmodern" in care si banii sunt "copii ale unor alte copii", o lume de aparente in care legatura contractuala initiala, bazata pe drepturi si obligatii, a fost rupta. De aceea, criza financiara nu a ucis capitalismul asa cum spera unii, ci doar a aruncat in aer aceasta butaforie post-orice in care nimeni nu mai raspunde pentru nimic.
