– Ostaș, dacă nu te disciplinezi și nu te instruiești, o să ajungi ca soldatul sovietic.
– Permiteți să raportez, tova-rășe locotenent-major, cum adică o să ajungem ca soldatul sovietic?, am întrebat regulamentar.
Locotenentul-major și-a dat pe ceafă bereta verde și ne-a privit cu dispreț. Eram leatul anului 1984 la o unitate de vânători de munte, în primele zile de instrucție ca membri ai unui pluton de cercetare. Trecuserăm de bacalaureat, rataserăm admiterea la facultate și ne încălțase armata.
– Ostași, voi știți ce rămâne după soldatul sovietic?
– Nu, să trăiți, am răcnit în cor.
– Gunoi, rahat și femei gravide. Asta rămâne după soldatul sovietic, a răcnit și ofițerul.
Eram impresionat de curajul tovarășului locotenent-major, a cărui voce antisovietică străbătea aleile dintre dormitoare și se auzea până pe câmp, în vremea în care România era comunistă și membră a Pactului de la Varșovia. Am profitat de moment și am raportat din nou, tot regulamentar, așa cum învățasem în cele două zile de când ajunsesem în unitate, că aveam un bocanc bun într-un picior și unul cu vreo trei numere mai mare în celălalt picior.
– Ostașul român nu se plânge! Răcnetul nu m-a pocnit doar pe mine, ci pe toți proaspeții recruți. Și să nu prind pe nimeni că fură, că vă ia mama zmeului pe toți, a continuat tirada. În armata română nu se fură, se completează!
Trei lucruri fundamentale am învățat în acea zi: profilul soldatului sovietic, modul prin care se descurcau militarii români (nu prin furt, ci prin… completare) și, cea mai importantă învățătură, faptul că lumea aceea, de la plutonul nostru de cercetare până la stelele pe care le vedeam în nopțile de gardă, era mereu absurd de aliniată. Un prizonierat în care nimeni nu te vedea distinct.
Au trecut 34 de ani de atunci. Unele lucruri s-au schimbat, dar altele – nu. Aplecarea către alinierea aceea absurdă a rămas însă adânc înfiptă în mulți dintre noi, chiar dacă există toate premisele ca societatea noastră să funcționeze după reguli noi și democratice. Iar alinierea începe din școală.
Aproape 140 de mii de tineri s-au înscris anul acesta la examenul de bacalaureat. Așa cum arată astăzi acest examen, acesta este doar un reper pentru aliniere, acea aliniere pe care o trăisem din plin, dar am conștientizat-o pentru prima dată atunci, în fața unui ofițer furios.
Inventat de Napoleon într-un moment în care a vrut să reformeze învățământul francez, bacalaureatul s-a impus în mai multe culturi (la noi a ajuns în perioada interbelică) și a fost considerat un examen cuprinzător, din mai multe materii, pentru verificarea cunoștințelor dobândite de elevi în timpul liceului. Adică, un examen de final.
Tinerii României de azi sunt puși în fața unei situații nedrepte. Rezultatul acestui examen de final este considerat – în întregime sau parțial – pașaport pentru accesul în facultate. Jupânii școlii românești nu au înțeles nicio secundă că școala nu este un loc al alinierii, ci un loc al valorizării individuale. Nu au înțeles că reproducerea din memorie a unor texte sau formule matematice nu are nimic de-a face cu inteligența, creativitatea, competiția, dezvoltarea mentală și fizică. Miniștri după miniștri, toți au trecut pe lângă modernizarea școlii ca elevii prin bac – stresați, timorați, aliniați în fața unor camere video care îi consideră prezumptivi vinovați pentru fraudă.
E absurd să încarci tinerii cu răspunderea de a obține un rezultat bun la bacalaureat pentru a putea intra la facultate. Cum poți intra, de exemplu, la facultatea de antropologie pe baza mediei de la bacalaureat, dacă tu ai ai dat examenul la matematică, fizică sau chimie? Sau ce faci dacă ai luat notă mai mică și nu te mai „califici“ pentru facultate? Dar dacă vrei să îți schimbi opțiunea în timpul liceului? În democrația noastră, nici măcar nu ai dreptul -să-ți mărești vreo notă la bac dacă ai avut o zi proastă; poți doar să pici ca să mai dai o dată. An după an, o jumătate de milion de români (elevi, părinți, bunici) tremură în fața unui sistem nenorocit care nu îți dă decât o singură șansă să mergi mai departe.
Acum 34 de ani, făceam de planton noaptea și aveam o singură temă importantă: să păzesc ciorapii albi de pe rastelul din fața dormitorului. Vânătorii de munte purtau pe atunci ciorapi albi răsfrânți peste marginea bocancilor, iar la apelul de dimineață ofițerii verificau dacă aveam ciorapii curați. Așa că noaptea se… completau ciorapii. Azi, tinerii noștri cu șosete albe sunt puși să calce pe coridoarele școlii românești care arată ca după trecerea soldatului sovietic. O școală tristă și urâtă care te-ndreaptă către nicăieri.
