În această seară, la librăria Cărtureşti de la Muzeul Ţăranului Român, la ora 18.30, va avea loc o lectură dintr-o carte care a făcut carieră. Toţi cei pasionaţi de istoria Chinei, incluzându-i aici şi pe împătimiţii serialelor a căror acţiune se petrece în vechiul orient, vor putea face cunoştinţă în avanpremieră cu romanul „Totul sub cer” al scriitoarei spaniole Matilde Asensi apărut la editura Humanitas Fiction.
Despre fascinaţia pe care o exercită şi în secolul XXI culturile orientale am vorbit şi noi cu prozatoarea a cărei prime cărţi dedicate Chinei, Ultimul Cato, s-a vândut ca pâinea caldă peste tot în lume.
De când datează fascinaţia dvs pentru vechiul Orient?
M-am îndrăgostit de Orient după ce am citit o carte veche de călătorii numită Oraşul miraculos. Shanghai, scrisă de autorul spaniol Federico García Sanchiz. Acesta a vizitat China în 1926 şi, optzeci de ani mai târziu, a reuşit să-mi transmită frumuseţea unei lumi dispărute pentru totdeauna, pe care el a surprins-o într-un moment de maximă strălucire, splendoare şi cosmopolitism. La puţin timp după aceea, a urmat invazia japoneză şi revoluţia comunistă, care au schimbat totul, şi China începutului de secol XX mi s-a părut un loc bun pentru a trăi o aventură literară.
Aţi călătorit prin locurile despre care scrieţi în cărţile dvs?
Am vizitat multe ţări de-a lungul vieţii, dar nici una nu m-a inspirat să-mi scriu cărţile. Cum întotdeauna îmi plasez poveştile în trecut, locurile s-au schimbat atât de mult, s-au modernizat în aşa măsură, că nu le mai pot folosi ca punct de sprijin sau referinţă. Pentru a scrie, prefer să-mi hrănesc imaginaţia cu cărţi, picturi şi muzică din perioada care mă interesează.
În ţara noastră au un imens succes serialele istorice chinezeşti. Cum vă explicaţi că în plin secol XXI, în lumea ultratehnologizată în care trăim, oamenii au un soi de nostalgie a a acelor vremuri de mult apuse?
Pentru că nu ne place lumea în care trăim, nu suntem fericiţi în această societate tehnologizată şi risipitoare. Preferăm să visăm alte paradisuri în care am fi putut găsi acele valori umane şi sociale care să ne facă viaţa mai bună. Orientul este exotic, diferit, este plin de mistere, mirosuri şi culori pe care simţurile noastre nu le-au mai încercat. Ce poate fi mai plăcut?
Ce credeţi că ar trebui să inveţe omul modern de azi din lecţia vechii Chine?
În timp ce lucram la Totul sub cer am descoperit experienţa spirituală, sacră, fără adaosurile religioase ale vreunui Dumnezeu, biserici sau credinţe organizate. Am descoperit, de asemenea, frumuseţea optimismului, a « căutării a ceea ce este bun în ceea ce este rău », a laturii pozitive din orice lucru. Cred că Orientul îi poate învăţa multe pe cei care au ochii şi urechile deschise şi doresc să înveţe.
Cât şi ce din lumea despre care scrieţi mai poate fi descoperit în China de azi?
Probabil mai mult decât credeam acum câţiva ani. China este atât de mare, că lucrurile importante au supravieţuit ascunse în cotloane, sătucuri sau mânăstiri pitite în munţi. Deşi practic Tai chi de mai mulţi ani, nu ştiam că guvernul comunist l-a interzis şi că a fost nevoit să-l legalizeze din nou pentru că sănătatea generală a populaţiei se înrăutăţise atât de tare, încât doctorii nu puteau face faţă unui numar atât de mare de pacienţi cu afecţiuni musculare sau ale oaselor.
Ce leagă şi ce diferenţiază Orientul de Occident în viziunea dvs?
Cu toţii suntem oameni şi trăim pe aceeaşi planetă. Nu cred în diferenţele dintre oameni. Culturile sunt într-adevăr diferite, dar cultura nu este un dat natural, ci se învaţă. Prin urmare, putem asimila acele caracteristici care dau nota particulară unei culturi. Cred că a te familiariza cu alte culturi te îmbogăţeşte în aşa măsură, încât, în cele din urmă, diferenţele se şterg. Vreau să continui să învăţ despre Orient toată viaţa, cu toate că acum scriu cărţi despre alte locuri.
Ce alte cărţi mai aveţi în pregatire?
Lucrez acum la o trilogie despre colonialismul spaniol în America Latină, în Caraibe. Cred că noi, spaniolii, am fost profund ignoranţi cu privire la propria istorie şi ne-am simţit vinovaţi pentru lucruri pe care nu le-am făcut şi jafuri pe care nu le-am comis. « Legenda neagră » despre Spania, care provine din acea perioadă, a fost creată de alte ţări, cu interese coloniale şi teritoriale, care au ştiut să-şi joace cărţile mai bine decât noi.
(Traducerea interviului: Anca Lăcătuş)
