Intamplarea face sa scriu despre Arad aflandu-ma la Targu Mures. Asa ca scriu ca si despre cineva de care mi-e dor. Intotdeauna, dragostea din dor e mai patimasa. Se fac multe asemanari intre orase din Romania cu altele din Europa, se cauta diminutive, se asuma diminutive. Ba un mic Paris, ba o mica Viena, ba o mica Venetie. Ma rog, ultima varianta este un cliseu folosit pentru situatiile cand vreun oras se inunda dupa vreo ploaie. Nu inteleg de ce nu ne plac identitatile. Nu vreau ca Aradul sa fie asemuit cu alt oras. Vorba regretatului arhitect-sef al orasului, Milos Cristea, Aradul este un dar al Muresului. Austriecii au convins batranul rau, deviindu-i albia atunci cand au construit cetatea, sa imbratiseze orasul ca un indragostit iubita-i de o viata. Privit de sus, Muresul are silueta umana, cu un brat pe umarul imaginar al orasului. De-aia va spun ca Aradul are harul de a te face sa te indragostesti de el la prima vedere. Aradenii sunt cei care i-au dat acest har. Ar fi trebuit sa scriu despre peisajul urban. Ce sa va spun? Despre superba arhitectura din centrul urbei? Nu sunt un specialist. si de altfel s-au mai facut si gafe pe care nu le poti omite daca vorbesti despre peisajul urban. De pilda, Aradul este singurul oras in care Eminescu are un bust tocmai in fata sediului Politiei, in fata geamurilor de la arestul preventiv, pe soclul caruia sta scris: "Nu spera si nu ai teama/Ce e val ca valul trece/De te-ndeamna, de te cheama/Tu ramai la toate rece". Apoi este orasul in care Guvernul a platit construirea singurului arc de triumf pe sub care nu se poate trece. In statuia sa, Vasile Goldis pare ca repara pantograful de la tramvaiul care trece pe langa picioarele lui scurte. Nu veti observa toate astea, pentru ca, v-am spus, va veti indragosti la prima vedere. Aradul este unul dintre putinele orase in care ti se pare ca si cladirile au suflet. Simti ca te primeste si ca isi pune sufletul pe tava.
