Romulus Rusan, unul dintre cei mai fideli colaboratori ai „României libere“ din anii 1990-1996, a plecat puţin.
Când am primit de la Fundaţia Academia Civică monumentala sa operă „Cartea morţilor“ nu am înţeles de ce autorul acestui requiem întins pe aproape o mie de pagini nu şi-a trecut numele pe copertă. Acum ştiu. Din prea multă modestie.
Când nu lucra ca zidar la transformarea imundei ruine a fostei închisori de la Sighet într-un loc frecventabil, adică într-un muzeu, aduna, precum un călugăr smirna de pe câmp, bob cu bob, numele martirilor închisorilor. La început, nota pe suluri de hârtie, care s-au transformat mai apoi într-un creştinesc giulgiu, întru veşnica pomenire a mii de eroi, fără morminte, ucişi de bestialitatea unui regim concentraţionar unic în lume.
Alături de Ana Blandiana, cea mai îndrăgită poetă din România, a realizat primul Memorial al Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei din lume, la început din bani privaţi, apoi cu ajutorul Consiliului Europei şi mult mai târziu din bugetul statului.
Prin 1992, Corneliu Coposu era cufundat într-o mare dilemă. Pe cine să pună candidat la preşedinţie din partea Convenţiei Democrate. Când Ana Blandiana a intrat în biroul său, Seniorul i-a spus că a rezolvat problema. „Tu vei fi desemnată!“ Răspunsul poetei ar trebui să intre în analele politicii româneşti: „Ce mă fac dacă câştig?“. Evident, l-a propus pe Emil Constantinescu, cel care avea să devină preşedinte şi din necunoaştere avea să-l decoreze în timpul mandatului pe Vasile Ciolpan, torţionarul de la Sighet, ulterior retrăgând ordinul. Sigur că preşedintele a vrut să o trimită ambasadoare la UNESCO, dar l-a refuzat pentru că avea de îndeplinit o misiune. Memorialul de la Sighet a fost sufletul şi crucea familiei lor. Ca o împlinire şi o recunoaştere internaţională, în octombrie 1998, Memorialul de la Sighet a fost nominalizat de Consiliul Europei printre primele trei locuri de cultivare a memoriei europene, alături de Memorialul de la Auschwitz şi Memorialul Păcii din Normandia.
Putea fi soţ de ambasadoare, un scriitor de geniu, un memorialist prizat de contemporanitate (ne-a dovedit-o prin „America ogarului cenuşiu“), un critic literar de excepţie, traducător de opere, un editorialist de marcă, vreun regizor bun de filme, dar a preferat să-şi dedice un sfert din viaţă Memorialului de la Sighet, pentru care a fost părinte, arhitect, constructor şi diriginte de şantier.
La cutremurul din 1977 a fost unul dintre puţinii supravieţuitori din blocul Colonadelor, prăbuşit în spatele Palatului Şuţu. Ana Blandiana nu era acasă. Peste el s-au prăvălit cărţile, tavanul, ca un scut al supravieţuirii. Dumnezeu l-a ţinut printre noi pentru a fi un apostol al martirilor.
S-a îngrijit de sute de cărţi de memorialistică a închisorilor. A fost un înger pentru supravieţuitorii gulagului românesc. An de an organiza la Sighet școli de vară pentru tineri, sub deviza: „Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă a memoriei, memoria singură poate fi o formă de justiţie“. Un neobosit căutător de dreptate, asemenea Apostolului Pavel, credea că adevărul ne face liberi.
A adunat mii de ore de înregistrări pentru istoria orală a Muzeului. Cu ajutorul financiar al lui Mihai Cârciog, un reprezentant marcant al exilului, a construit Spaţiul de Reculegere şi Rugăciune, ce îmbină thalos-ul grecesc cu catacomba creştină.
Cu doar câteva zile înainte de moarte, Romulus Rusan a fost la reuniunea de la GDS, unde Dacian Cioloş a spus că „dacă e nevoie, coboară şi în mocirlă“. I-a replicat premierului că: „Felul cum se face istorie azi este impardonabil, dictat de Institutul Național al Educației, un for lemnos, care promovează un fel de istorie-șotron. Faptul că ar fi o recomandare de la Bologna este discutabil, pentru că e vorba de recomandări, nu de obligații. A fost o discuție publică, care s-a soldat cu mărirea numărului de ore de istorie la școala primară. Dar nu știm ce vor conține aceste manuale. V-am ruga foarte mult – și sunt convins că veți avea timp și funcția vă va permite în continuare – să sprijiniți schimbarea, umanizarea acestor manuale, pentru că altfel vom avea semianalfabeți, oameni care nu se duc la vot și părinți care-și programează copiii direct pentru plecare în străinătate.“
Dacă ar mai fi avut zile, sigur mergea duminică la vot, împreună cu Ana Blandiana.
În finalul lucrării „Cartea morţilor“ scria: „Tragem linie, dar nu facem încă adunarea…“. Generaţiile viitoare îi vor recunoaşte munca. Putea fi Socrate în agoră, un scriitor de cenaclu sau un visător, şi-ar fi putut construi palate, dar a continuat să fie, aşa cum l-a definit Mihai Şora, „un om bun“.
Vor apărea discipoli care să-i continue opera mesianică? Admirabilii săi colaboratori de la Fundaţia Academia Civică şi de la Memorial pot duce mai departe munca sa apostolică, numai să aibă susţinere pentru continuarea proiectelor.
Odată cu Romulus Rusan ne pleacă simplitatea şi sinceritatea. Pământurile şi le-a donat bisericii din Alba. În spaţiul strâmt al locului de veci din Cimitirul Bellu nu a dus cu el nimic, însă sufletul său va călători printre stele, în timp ce munca lui va umple biblioteci.
Unii îşi ridică palate, alţii învăluie viitorul în cuvinte meşteşugite.
Dacă ar fi să se construiască o catedrală a Alianţei Civice, eu aş vrea să fiu garguiul, prin care să se prelingă el sub forma particulei lui Dumnezeu. Când pleacă un scriitor, e semn că Dumnezeu şi-a făcut loc în bibliotecă.
