Un obicei barbar este tot mai raspandit, in ultima vreme, la inmormantarea celebritatilor: aplauzele in preajma sicriului, ba chiar si a gropii. Acum cateva saptamani, a "beneficiat" de acest ciudat tratament Octavian Paler. Saptamana trecuta s-a prapadit minunatul actor Adrian Pintea, un suflet sensibil de poet, un mare actor. A avut si el parte de aplauze, chiar la coborarea sicriului in groapa deschisa care-l astepta.
Pesemne ca aceia care aplauda in asemenea ocazii sunt oameni pentru care traditia linistii in fata unui mormant deschis nu exista, pentru ca nu exista, pentru ei, nici un fel de traditie. Banuiesc sensul acestei barbarii in cazul unui actor, care a fost toata viata aplaudat, uneori la scena deschisa. Dar toti acesti dezradacinati ar trebui sa stie ca una este iesirea din scena, reversibila, pe care o aplauzi la teatru intr-o seara si cu totul, dar cu totul alta, iesirea de pe scena vietii, un moment de un adanc tragism pentru intreaga umanitate, chiar daca aceasta are alta treaba decat sa observe de fiecare data ce i se intampla.
In general, la slujbele bisericesti aplauzele sunt interzise in mod tacit, chiar daca este vorba despre evenimente fericite, cum ar fi, in principiu, nuntile si botezurile. Dar, ma rog, in aceste cazuri ai mai putea inchide ochii la un gest scapat din ritual, ba unii preoti mai si fac, ei insisi, cate-o gluma tandra la adresa fericitilor. Ritualul plecarii omului de pe aceasta lume pe lumea cealalta este, insa, cu totul altceva, are o incarcatura care nu suporta descarcarea emotionala ieftina pe care o presupun aplauzele. Ca sa nu mai spun ca acestea din urma au, la teatru sau aiurea, si sensul unei manifestari zgomotoase, pe care cel aplaudat o percepe ca pe o aprobare pentru felul cum si-a jucat rolul si un indemn la repetare, fie si in fata altor spectatori. Or, aici, pe marginea gropii, gestul este grotesc si umilitor pentru oricine tine intr-adevar la cel disparut.
Este foarte adevarat ca lui Adrian Pintea i-ar fi placut aplauzele atunci cand isi juca orice rol din prea scurta sa cariera. Este tot atat de adevarat ca el, care era un poet, la propriu si la figurat, un reflexiv, ar fi dezaprobat cu oroare un astfel de comportament intr-o asemenea tragica imprejurare.
Sa mai spun ca sunt si roluri asupra carora, la sfarsitul spectacolului, se lasa o tacere grea, pentru ca ele depasesc in adancime posibilitatea de intelegere, fatalmente limitata, a unui spectator situat in afara cercului de foc al sensurilor de pe scena. Cand, in aceste cazuri, aplauzele izbucnesc, in cele din urma, ele au un sens diferit de acela de la o comedie reusita, spun omului de teatru: da, am inteles finalmente ceva, aprobam ceea ce ai facut.
Moartea nimanui nu poate fi insotita de aplauze, fara ca aceasta aprobare implicita sa constituie altceva decat o blasfemie. Dar asa e lumea noastra, in care prea multi intra fara celebrii altadata "sapte ani de acasa". Constatam asta in fiecare zi, in imprejurari mai putin tragice, pe strada, in troleibuz, oriunde. si, de fapt, depinde si de ce casa e aceea in care iti petreci primii sapte ani si cata frica a lui Dumnezeu exista acolo. Ca de unde nu e, nu ies decat acesti aplaudaci. Ai timpurilor noi, fireste.
