Tragedia ultimelor săptămîni nu este că fraţii Băsescu au cules de la aliaţii lor, nişte lideri de infractori şi intermediari de voturi (sper că nu aţi uitat necrologul meu la moartea regelui Cioabă) ceea ce au semănat. Asta e mai degrabă un episod de telenovelă protevistă, de aia în care noii parveniţii şi infractorii, cînd nu sunt unii şi aceiaşi, se freacă prin aceleaşi piscine la Voluntari şi natural că puricii mai trec de la unii la alţii. Tragedia reală s-a petrecut la Sibiu, unde cel mai mare patron de medicină privată din România, infirm din timpul facultăţii fără ambele picioare (tăiate de tren), patronul grupului Polisano cu afaceri anuale de peste 300 de milioane de euro s-a sinucis pentru că soţia, doctor la Fundeni şi implicată de procurori în scandalul fraudelor a fost reţinută în arest preventiv. Prejudiciul în întreaga afacere pentru stat a fost estimat la peste un milion de euro. Nu am idee care era implicarea lor, dacă se va dovedi vreuna şi e prima oară cînd aud de perechea asta neobişnuită. Şi nu cred că prima avere din Sibiu s-a făcut fără a mai rotunji nişte colţuri în decursul anilor. Dar ştiu sigur că acesta nu e profilul unui gangster, un doctor infirm, care a pornit fără relaţii dar cu o nevastă de mare bravură care l-a luat de bărbat în ciuda infirmităţii şi împreună au construit centre de dializă unde se tratează peste zece la sută din bolnavii din ţară, clinici şi fabrici de medicamente. De ar fi cauzat ei doar ei întregul prejudiciu dat de fraudă aveau de unde să dea înapoi de zece ori banii şi asta trebuia să se întîmple, nu să sară nimeni de pe terasă. Mai puneţi la asta şi faptul că senatorul Voicu, care aranja procese la Înalta Curte cu judecătorul Costiniu a cîştigat contra statului la CEDO pe motive de rău tratament în arest, ceea ce nu e greu, cred că oricine din România care se duce la CEDO are şanse pe aşa ceva, rapoartele negative despre puşcăriile noastre sînt o permanenţă a tranziţiei egalată doar de cîinii vagabonzi. Un doctor la Fundeni nu pune însă nici un pericol public pentru care să trebuiască arestat preventiv, iar Voicu, ca şi orice infractor, trebuie tratat omeneşte. Am depăşit graniţa şi e periculos că nu mai vedem că am depăşit graniţa, că nu vorbeşte nimeni despre asta, e prea excitantă povestea cu Băsescu şi ţiganii, Tăriceanu şi cuţitul în spate, etc. Şi nu se întreabă nimeni cum se face că deşi riscurile par enorme, nimeni nu pare descurajat şi toate lumea pare să fraudeze sau să mituiască?
Sandu Anghel e cel mai bogat om din Oltenia, aşa cum răposatul Ilie Vonica era cel mai bogat om din Sibiu. Dar profilul e diferit. Primul, nederenjat de autorităţi în 20 de ani cît a construit un imperiu din crima organizată, a luat pînă la urmă şapte ani că a dat cu cuţitul. Al doilea e mort. Sună a justiţie? Nu prea. Anticorupţia care se bazează doar pe represiune nu poate sfîrşi altfel decît discriminativă. Nu poate aresta pe toţi care merită, deci există un viciu de selecţie dat de capacitate. Autonomia magistraţilor e foarte diferită de la centru la regiuni, şi de la o regiune la alta, deci se adaugă o selecţie incorectă datorită geografiei- în mare parte din ţară magistraţii locali sînt în buzunarul politicului şi cad doar oamenii unde se amestecă autorităţi naţionale ca DNA sau DLAF. Urmează selectivitatea politică. Unii politicieni s-au înverşunat contra procurorilor şi alţii i-au apărat în Parlament, deci e greu de crezut că procurorii pot rămîne imparţiali pînă la capăt şi să îi trateze la fel pe unii şi pe alţii. Obscurul procuror Iacobescu a cărui carieră s-a terminat pentru că a vorbit acum trei ani ziarului Adevărul despre afacerea Mircea Băsescu e un exemplu viu. Alţi procurori tineri învaţă din asta cum să facă sau să nu facă în viitor carieră. Cum putem fi siguri că soţul Ioanei Băsescu, implicat într-o afacere de retrocedări frauduloase ar fi fost deranjat dacă numele lui nu strălucea din mijlocul unui dosar prăfuit, cu zeci de nume, deîndată ce s-a însurat? Nu putem. Şi nici publicul nu mai poate, satisfacţia care însoţeşte ducerea la procuratură a oricărui om cu nume, avere sau asociat şi din oricare din cele două tabere nu mai aduce a justiţie, ci a aplauze la un spectacol de gladiatori.
Am ajuns aici pentru că anticorupţia noastră a fost împinsă din doar două surse, din exterior, mai ales de la Bruxelles, şi de populismul nostru, dus pe culmi de Traian Băsescu pentru că îi aducea profit politic. Meritul de a fi promovat pe cîndva independenta Macovei care la rîndul ei a promovat oameni independenţi a fost la începuturi. În al doilea mandat, în timp ce Elena Udrea şi Daniela Andreescu conduceau de facto guvernul, Băsescu ţinea discursuri cît e el de diferit de ceilalţi oameni politici, care merită toţi ura poporului. Era clar de atunci că oamenii se vor lămuri că nu există mare diferenţă cu timpul şi vor rămîne numai cu ura. Numai că ura nu e un sfetnic bun. Şi acum căderea lui Băsescu, în ruşine dacă nu altceva, riscă să antreneze şi tot ce s-a construit bun, adică un aparat central în mare măsură autonom de comenzi politice care face, fără consideraţii de oportunitate ce a fost învăţat şi plătit să facă: vîră pe toată lumea la puşcărie. Şi care are marele merit de a nu fi corupt, de a fi o insulă de profesionalism într-o societate care operează doar pe bază de relaţii. Nu cred că vreun om serios acordă vreo credibilitate spuselor unui infractor că a mituit şefi la Parchet şi ÎCCJ: Mircea Băsescu se condamnă cu vocea lui proprie, de asta e într-o situaţie aşa grea.
Din acest dezastru justiţia cît de cît independentă (că excepţiile sînt pe ducă) trebuie salvată, indiferent de soarta lui Traian Băsescu. Căderea lui i-ar putea face chiar bine, că iată vedem că şi el devenise o sursă de excepţii (se adaugă achitarea finului Falcă, impunitatea pînă acum a Elenei Udrea). Dar e o iluzie să credem că va putea supravieţui neschimbată, sau că merită să supravieţuiască neschimbată. Există trei riscuri mari care trebuie evitate prin acţiuni corespunzătoare.
Primul risc şi cel mai vizibil este ca duşmanii lui Băsescu să ia ei controlul în loc să avem o eliberare a magistraţilor de sub orice tutelă. Dnul Voiculescu fuge de justiţie încoace şi încolo de ceva vreme. Bruxellesul e pe fază, sigur, dar fără o reacţie populară serioasă orice se poate întîmpla. Ar trebui să spunem, şi clar, că dacă DNA devine serios ameninţat sau dacă vreun mare escroc e iarăşi achitat ca pe vremuri o să scoatem lumea în stradă. Nu om fi fost mulţi după marţea neagră pentru că oamenii nu mai vor să fie folosiţi politic, mai ales nu de către Băsescu, dar am fost totuşi vreo cîteva mii. Dacă ameninţarea va deveni serioasă, hipsterii blamaţi de toată presa şi cu noi, mai matura societatea civilă, vom ieşi din casă. Şi în orice eventualitate trebuie să dăm integral selecţia vîrfurilor procuraturii la CSM, cu propunerea Ministrului Justiţiei şi aprobarea preşedintelui devenind simple formalităţi. Iar între timp, CNA să mai apere justiţia de atacurile televiziunilor direct interesate, care înţeleg că se ţin lanţ, să apere corectitudinea politică indispensabilă statului de drept.
A doua provocare este să facem în sfîrşit acele alte reforme care să nu mai facă aşa de uşoară, dacă nu chiar indispensabilă corupţia, să nu mai fie DNA singura instituţie care face ceva pe aici. Vezi cazul Sănătăţii. Ştim care sunt reformele necesare- la cererea mea, doctorul Sorin Paveliu, primul director al CNAS, azi expert SAR a construit un set de măsuri pentru a realiza ceea ce e indispensabil în sistemul nostru medical: separarea publicului de privat, din păcate preluate parţial şi aiuristic de echipa Nicolăescu. Pînă aceste refome nu sînt făcute, poate nu mai băgaţi doctori la puşcărie. O spun ca persoană care a trăit în spital ca tînăr stagiar zilele cînd medicina noastră coruptă era salvarea dizidenţilor, a tinerilor trimişi ca recruţi la Canal sau la săpat în Valea Jiului, a adolescentelor care aveau nevoie de un avort şi aşa mai departe. Au avut dreptate judecătorii care l-au achitat pe Brădişteanu: cît politicile sînt stupide şi medicii salvează oamenii prin corupţia lor medicina să rămînă sanctuar, că nu ştiţi cînd vă vine rîndul. Trebuie dezvoltate acele strategii în care penalul e ultima şi cea mai ineficientă soluţie, cum de fapt şi este, să prevenim faptele şi cînd s-au produs să recuperăm banii cu asupra de măsură în schimbul libertăţii infractorilor. M-am prăpădit de rîs văzînd că în Italia după 20 de ani de anticorupţie judiciară la maxim şi nici o scădere a corupţiei s-a ajuns la ideea ca partdele care pun penali pe lista electorală să ia amenzi mari. Înţelepciunea cea de pe urmă! Puşcăria e singura soluţie pentru crima organizată, dar acolo unde corupţia e un fenomen de masă guvernul trebuie să facă multe alte lucruri- şi nici unul nu a făcut nimic. Simpla încredinţare a unei strategii naţionale unui mici echipe din Ministerul Justiţiei care nu are nici o putere spune multe.
Finalmente, chiar dacă om vedea în sfîrşit acele reforme care aduc buna guvernare, altele decît represiunea (cazurile de succes Estonia, Georgia, Uruguay, Chile, despre care scriu eu o carte cu colegii mei din proiectul ANTICORRP) în indispensabila represiune care rămîne trebuie să construim proceduri ireproşabile care respectă drepturile omului. Avem dreptul să fim supăraţi pe corupţi, dar nu mai trebuie să băgăm anticipat în puşcărie pe nimeni care nu prezintă pericol pentru siguranţa publică. Magistraţii care au băgat-o la grămadă pe doamna doctor Vonica într-un lot mai mare au pe conştiinţă moartea soţului ei.A fost o moarte tragică, inutilă, care nu a ajutat anticorupţia cu nimic. Ideea de a trimite în penal 1200 de aleşi locali pentru o incompatibilitate diferit interpretată era o absurditate, de exemplu, mai ales în timp ce ţinem discursuri că primarii sînt laşi dacă deleagă pe alţii la licitaţii. Nu putem cîştiga prin război civil şi distrugerea de la rădăcini a democraţiei locale, clientelară cum e (asta e democraţia) . Anticorupţia şi democraţia nu pot progresa decît împreună, prin reglaj fin, nu cu brutalitate, folosirea oricăreia din ele contra celeilalte fiind un impas din care trebuie să ieşim.