Condamnarea comunismului de catre presedintele Basescu, la sfarsitul anului 2006, a fost o actiune istorica. Existenta comisiei prezidentiale ("Comisia Tismaneanu") si a raportului pe care ea l-a produs i-au permis presedintelui sa califice atunci, in Parlament, regimul comunist drept "criminal si ilegitim". Numai ca ceea ce ar fi trebuit sa se desfasoare ca o solemnitate s-a transformat atunci intr-o caragieleasca adunare, din cauza scandalului provocat de dl Vadim Tudor si seizii sai, scandal care, de altfel, a fost inceputul declinului sau, scandal pe care, de altfel, presedintele acelei sedinte comune a Camerelor, dl Vacaroiu, nu a stiut sau nu a vrut sa-l curme.
Condamnarea solemna a comunismului a fost un demers de tip spectacol. Nu era posibil si nici nu era bine sa se elimine un asemenea spectacol (ar fi trebuit doar sa fie mai decent, dar nu s-a putut din cauzele amintite). Spectacolul este doar un inceput si nu este suficient, atunci cand este vorba sa ne delimitam de trecut. S-a vorbit despre o "datorie de memorie", iar asupra ei trebuie insistat, cineva spunand ca "cei care-si uita propriul trecut sunt condamnati sa-l repete". Acest principiu este fundamental. Nu se poate insista indeajuns asupra lui. Numai datorita respectarii acestei legi istorice a ajuns, spre exemplu, Germania o tara-lider a democratiei, din puterea arogant nationalista si militarista care a fost. Numai asa vor izbuti fostele tari comuniste sa scape de tentatia totalitara daca vor reusi.
Datoria de memorie trebuie sa fie in acelasi timp sobra si perseverenta. Ea constituie o parte a educatiei cetatenesti, care se exprima in pre-darea istoriei recente in scoli, in presa, raspandirea ei in toate media. Aspectul festiv trebuie sa fie insa limitat. Caci in festivitate (comemorari etc.) se poate lesne strecura o nuanta formala. Datoria de memorie este, dimpotriva, un lucru de fond, ceva serios. Ea nu implica o condamnare globala a unei epoci. Nimeni nu poate sa afirme ca sub comunism nu s-au scris carti bune sau ca nu s-au construit orase. Ca oamenii nu au trait, au iubit, au procreat. Trebuie bine inteles ca ce a fost insuportabil si inadmisibil in comunism au fost nedreptatea unor legi, arbitrariul aplicarii chiar a acelor legi, propagarea urii ("de clasa"), supravegherea generala a populatiei, colectivizarea, asasinatele si raspandirea generalizata a fricii. De ajuns pentru a ne delimita de el.
Dar spectacolul si datoria de memorie nu sunt totalitatea condamnarii comunismului. Dupa douazeci de ani, constatam ca mentalitatile comuniste sunt, in mod aparent paradoxal, compatibile cu alte realitati economice, chiar cu economia liberala, care se desfasoara cu succes si uneori cu nerusinare la noi si aiurea. Dispretul legilor, faptul ca exista indivizi exceptati de la respectarea lor, este unul din aceste aspecte. A existat o "nomenclatura" comunista, intangibila. Astazi nu numai ca ea persista, dar continua sa se formeze, si chiar se dezvolta, o nomenclatura transpartinica, mai putin formalizata, e drept, dar tot atat de puternica. Nu numai ca ea se bazeaza in buna parte pe esalonul doi al vechii nomenclaturi comuniste si pe vlastarele ei, dar sufera de aceeasi aroganta, de aceleasi privilegii, de aceeasi imunitate care au fost cele ale stramoasei ei. Totul se petrece ca intr-o teorie a complotului, confirmata, in care puterea a fost monopolizata de un grup, tragand dupa sine viciile publice deprinse, chiar de acest grup, in comunism.
Deprinderea guvernantilor de a "trasni" prin pedepse tot atat de aspre pe cat de rapide pe presupusii vinovati ai unor grave nereguli — fie ele neglijente medicale grave sau supravegherea unui depozit de arme mai slaba ca a unuia de fiare vechi — seamana si ea cu practicile totalitare, in care, uneori, sanctiunea preceda ancheta, in loc sa-i urmeze.
Dar trebuie sa recunoastem ca mentalitatea comunista apare nu numai printre politicienii postcomunisti. Ea este pretutindeni, se manifesta prin intoleranta, prin rigiditate mintala, prin repetarea unor lozinci, prin pasiunea pentru sarbatori si date fixe, dar si prin indisciplina, prin convingerea ca nu trebuie sa-ti faci datoria decat daca ti-e frica de pedeapsa, cu biciul fluierandu-ti pe la ureche, in general silit, si nu de buna voie.
Comunismul a avut drept ideal crearea unei societati de sclavi. Este uimitor ca nu a reusit decat in parte, ca s-au mai gasit oameni care sa protesteze, care sa regaseasca reflexele bune, cand s-a putut. Dar sclavii nu mai sunt solidari intre ei, sunt prea depresivi, prea ingenuncheati pentru a mai fi solidari. Cum spunea un prieten, trebuie sa ucidem in fiecare clipa activistul din noi. Vast program! O societate a initiativei individuale, dar si a solidaritatii colective, iata cum ar trebui sa arate una postcomunista. Nu suntem chiar la doi pasi de ea.
