“Prezenţa securiştilor şi a comuniştilor în viaţa politică a ţării este principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească” nu este un text scris acum, ci în urmă cu 26 de ani de regretatul George Şerban, în punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. A lupta contra comunismului pentru noi a fost un crez, o misiune şi o datorie, nu doar faţă de înaintaşii noştri, ucişi la Gherla, Sighet, Periprava, Canal sau în îndepărtata Uniune Sovietică. Noi o consideram drept o acţiune de curăţire a grajdurilor lui Augias kominternistul pentru fâneţea proaspătă a viitorului.
Recent, Curtea Constituţională a declarat neconstituţională prevederea din Codul Penal care permitea Serviciului Român de Informaţii să facă supravegheri tehnice şi să întreprindă cercetări penale. Mai mult, în legea de organizare din 1992 se prevedea că „organele SRI nu pot efectua acte de cercetare penală, nu pot lua măsura reținerii sau arestării preventive și nici dispune de spații proprii de arest”. Cu toate acestea, şi-a încălcat ani de zile atribuţiile.
Unii s-au bucurat, alţii au considerat decizia Curţii drept o cale spre normalitate. Ziariştilor din Unitate le-a zburat însă masca acoperirii de pe chip. Cum ieşeau ei încolonaţi pe toate televiziunile să-şi jelească unitatea… Mi-era şi milă de ei şi-mi lăudam tăria de a nu negocia principiile. Bucuria nu a durat prea mult. Oamenii serviciilor s-au regrupat. Au ticluit o ordonanţă de urgenţă a Guvernului Cioloş, prin care continuatoarei vechii Securităţi să i se permită din nou să-şi exercite atribuţiile maligne sub o altă formă, curat constituţională. Păi, deh, nu era să arunce la tomberon bunătate de lanţ de servere, plătit cu un miliard de euro.
Dacian Cioloş a sărit în ajutorul instituţiei, nu numai pentru a-i fi pe plac colegului Ion Cristoiu, care vedea în orice rezultatul luptei binomului SRI-DNA şi era cât pe-aci să-i sară sintagma de pe portativ, ci şi pentru a da satisfacţii vechilor securişti. Klaus Iohannis, pe care l-am considerat mai mereu omul serviciilor, a sărit să treacă rapid prin CSAT ordonanţa.
La 26 de ani de la lansarea Proclamației de la Timişoara, Guvernul pro-european, prin Gospodăria de Partid – RA-APPS, îi deschide Muzeu lui Ceauşescu, în timp ce Muzeul terorii comuniste zace într-un dosar.
Deunăzi, un fost demnitar liberal, arestat fără probe, mi-a mărturisit că a căzut victimă colaterală unei bătălii dintre serviciile secrete şi un aranjor de bugete care nu dădea tainul. Când am urmărit ridicarea sa televizată, am recunoscut regia băieţilor şcoliţi la Băneasa. M-a convins că teatrul absurd era organizat de urmaşii vechii Securităţi.
În ziua în care ordonanţa prea cuvioasă a Guvernului Cioloş pleca spre tipar, Societatea Timişoara se pregătea să pună coroanele de flori pe mormântul Proclamaţiei şi al autorului ei. Parcă pentru a da replică civilă acţiunilor de resuscitare a corpului securisto-comunist, liderii asociaţiei au lansat o propunere de lege de reducere cu până la 75% a pensiilor vechilor comunişti şi a organelor de Securitate. Temerar şi temeinic, ei nu abdică de la misiunea lor. Ştiu că revoluţia din Timişoara a fost profund anticomunistă. Eram pe străzile marelui oraş şi strigam cu toată suflarea “Jos comunismul!”.
După 26 de ani de la revoluţia antitotalitară, trimiterea după gratii a lui Alexandru Vişinescu nu reprezintă o condamnare de facto a comunismului. Traian Băsescu a făcut doar un exerciţiu colectiv de imaginaţie. Ar fi cazul ruperii totale de trecut, dar nu avem cu cine.
În urmă cu 24 de ani, săpam alături de procurori la Apateu, o comună din judeţul Arad, în căutarea probelor pentru incriminarea ucigaşului Aurel Moiş, criminalul care a dat ordin de executare a şapte ţărani la margine de sat. I-am pus camera video în ochi, precum făcea altădată el cu “bandiţii de ţărani”. Mi-a spus că nu se simte vinovat. Am povestit totul în ziar. Din arhivele vechii Securităţi am scos tot dosarul incriminatoriu. Voiam să începem cu acest caz procesul comunismului. Nu a fost să fie. Procurorii arădeni au fost daţi afară din serviciu, iar eu am rămas cu filele de ziar în braţe. Admir perseverenţa lui Marius Oprea, vânătorul de securişti. El este, de fapt, şi autorul proiectului Societăţii Timişoara de tăiere a pensiilor nesimţite. Membrii Societăţii Timişoara mai cer şi înfiinţarea unui Tribunal Internaţional de Condamnare a Comunismului.
Sigur că în ţara noastră nimic nu se va schimba. În actuala conjunctură, partidele politice poartă ca blazon avatarele Securităţii. Colcăie de agenţi sub acoperire şi de urmaşii vechilor cadre comuniste. Dar asta nu înseamnă că terapia pe care o încercam acum 26 de ani, când, deşi lucram la un ziar liberal, ţineam ziarul “Dreptatea” pe birou, doar pentru a ne fortifica emoţional la citirea mesajului din frontispiciu: “Organ de luptă contra comunismului”, nu ar mai fi benefică şi astăzi.
În urmă cu 20 de ani, celebrul computer Deep Blue l-a învins pe campionul mondial la șah Gary Kasparov. Acum, adversarul declarat al lui Putin îl ironizează pe Bennie Sanders cu ideile lui socialiste. Într-o postare pe Facebook, care a acumulat peste nouă milioane de vizualizări, semn de sănătate mintală a planetei, i-a spus comediantului politic că nu trebuie să-i explice lui ce înseamnă socialismul.
A lupta cu toată puterea contra puterii vechilor Securităţi şi a otrepelor comuniste nu este doar o acţiune de lapidare a umbrelor trecutului, ci o binefăcătoare terapie de exorcizare. Duhurile rele, spiritele malefice, structurile bastarde ale vechii orânduiri ar trebui îndepărtate. Lustraţia e un act nu numai de igienă socială, de reparare a pagubelor trecutului, chiar un pas spre prihănirea statalităţii.
Zilele acestea niciun oficial nu şi-a adus aminte de Proclamaţia de la Timişoara, semn că sistemul e încă bântuit de stafiile trecutului.
Dacă noi nu am reuşit, consider că principalul decalog al generaţiilor viitoare ar trebui să conţină sintagma “luptă împotriva cancerului comunist”. E un act de curăţenie morală şi de terapie pentru viaţă.
