Racheta românească întâi se lansează, după aceea se planifică, spunea un banc sub socialism. Cam aşa e şi politica publică în regimul PDL. Şeful statului a lansat racheta, dar nu îi era clar nici unde o trimite, nici ce încarcă în ea. De atunci încoace, toată presa a dat o mână de ajutor, mai ales presa economică: felicitări tuturor celor care au mai adus bagaje uitate. De exemplu, salariile din companiile de stat, care au 243.000 de angajaţi şi erau cât p-aci să fie sărite, deşi cu un sfert din salariul lor economisim un miliard. Eu am de mult bănuiala că am putea uşor, cu două-trei think tank-uri, vreo doi experţi de la BNR şi vreo câţiva ziarişti economişti, să facem un guvern mai bun ca astea pe care le fac partidele, dar iată şi confirmarea. Să fiu în Bucureşti, aş insista – şi acesta e sfatul meu pentru cine e acolo – ca toată planificarea, că ne-am convins că va urma de acum înainte, să fie publică, iar Guvernul să invite experţi din societatea civilă, lumea afacerilor şi presă să participe nemijlocit la tot procesul reducerilor bugetare şi deciziilor despre concedieri. Asta va servi mai mult la legitimarea procesului decât planurile în detaliu de participări la emisiuni TV ale unor contra-talente pentru televiziune de care dispune partidul de guvernământ.
Mai surprinzător pentru mine – şi revoltător – a fost disocierea afectivă cu care şeful statului se exprimă zilele astea. Spune lucruri care ar trebui să-l facă pe orice om normal să plângă: că ne-am ratat integrarea în UE, că am prăpădit anii noştri cei mai buni cheltuind în avans pe contul anilor răi care au venit deja, că avem un stat clientelar, că nu avem elite politice. Şi cum el plânge uşor şi oportun, te întrebi de ce de o săptămână încoace nu se înduioşează, ci, dimpotrivă, e sever, de parcă poporul e de vină că a fost guvernat prost. Asta nu câştigă nici respect, nici simpatie şi nu îmi explic inadecvarea la talentul de comunicator al lui Băsescu. Nu pot să cred că un om de maturitatea lui se lasă influenţat de băieţii intelectuali libertarieni pe care i-a angajat din şomeri în diferite capacităţi şi care totdeauna s-au mândrit cu ideile lor radicale despre stat şi despre Uniunea Europeană. Dar, cine ştie? E treaba lui Băsescu dacă s-a hotărât să facă din PDL un nou PNŢCD şi să-l îngroape. Problema nu mai este de interes general, chiar dacă îmi pare rău de unii de acolo, avem probleme mai presante. Să planificăm, de exemplu, dacă vor aproba diferite instanţe ca racheta noastră care a trecut deja de Lună să primească autorizaţia să îşi ia zborul.
E foarte uşor zilele astea să dăm vina pe liderii sindicali că trag racheta înapoi, mai ales că aceştia nu au făcut niciodată ce trebuia ca să câştige legitimitate, de exemplu să adopte -voluntar unele incompatibilităţi, să îşi facă publice averile. Dar, aşa cum sunt ei, liderii aceştia sindicali reprezintă în acest moment populaţia, pentru că nu o reprezintă altcineva. Sunt convinsă că patronatele vor aproba orice tăieri câtă vreme nu le afectează, deşi îşi fac iluzii că vom reuşi să păstrăm impozitele neatinse. În continuare nu înţeleg de ce nu se discută varianta devalorizării leului. De ce ne sunt mai dragi cei care au luat credite în valută decât pensionarii sau profesorii, care nu prea au -luat? Şi cine a luat decizia asta, că îi protejăm pe primii şi îi lovim pe cei din urmă şi, mai ales, că renunţăm la acest mecanism care ar ajuta economia? Toţi economiştii din Oxford îmi spun că noi nu avem probleme, ca grecii, nu suntem în euro, deci putem devalua. Discuţia a fost chiar publică, cu ocazia unei cine cu vicepremierul grec, dl Pangalos, care a vizitat colegiul nostru săptămâna trecută şi ne-a spus mai multe bancuri bune despre clientelism. „Ieşiţi din euro, declaraţi faliment, devaluaţi!”, răcnea economistul cel mai faimos în materie de crize financiare asiatice, care în timpul discursului lui Pangalos mi-a şuierat de mai multe ori la ureche: „Greşit!” sau „Minte!”, deşi ne întâlneam pentru prima dată în viaţă.
Am lipsit din Oxford două zile după alegerile cu rezultate nehotărâte, care aruncaseră pieţele financiare în aer. Când am plecat cu Eurostarul la Bruxelles, ziarele aveau pe pagina 1 ştirea demisiei lui Gordon Brown, cu bănuiala că e strategică, pentru înlesnirea unui guvern de stânga laburişti-liberali, deşi le lipsea majoritatea. Când am luat trenul de întors, seara, deja vedeai oamenii de afaceri mai relaxaţi. A doua zi am ţinut o conferinţă unor jurnalişti într-o sală a reprezentanţei UE în Marea Britanie, lângă Westminster: curgeau SMS-urile după prânz, iar când am ieşit deja era un guvern complet de coaliţie conservatori-liberali, unic în istorie. Eram înconjurată de ziarişti cu mare experienţă. Am întrebat dacă va dura şi mi s-a spus: „Evident! Au semnat un contract!”. Înapoi în Oxfordshire, colegii mei liberali, ca şi prietenii bărbatului meu, conservatori cu case de ţară, erau la fel de nemulţumiţi. Dar coaliţia va dura, pentru că scopul a fost să liniştească pieţele şi să creeze o majoritate suficient de largă – şi numeric, şi ideologic – pentru a se trece la măsuri de austeritate în sectorul public. Anglia are o datorie publică enormă din cauza intervenţiilor statului pentru a salva sectorul bancar în timpul crizei. În mai puţin de patruzeci şi opt de ore am văzut ce şi cum se poate face, deşi va exista un cost electoral pentru ambele partide. Au ales însă interesul public.
Dar oare nu am ajuns la vârsta şi experienţa la care ştim şi singuri? Pe 17 decembrie, imediat după alegeri, scriam în ziarul de faţă aşa: „Dacă e să reuşim cea de-a doua tranziţie, Băsescu va trebui să ceară sacrificii. Dar el nu mai are de unul singur suficientă credibilitate… Apelul trebuie lansat de toate părţile ca să fie urmat de cineva. Şi de asta toate părţile trebuie să fie partenere în acest proiect… Faceţi o coaliţie de uniune naţională, nu ca ultimă alternativă, când toate celelalte vor fi eşuat, ci ca primă soluţie”. Atunci se putea, azi a devenit aproape imposibil. Şi de aceea dau din umeri când aud reproşuri că „OK, gata, acuma ce soluţii avem?”. Asta îmi aminteşte de un bolnav cu trombangeită obliterantă provocată de nicotină pe care l-am avut pacient la chirurgie şi care nu renunţa la fumat deşi era în ultimul hal – a fost dat afară din spital pentru că fuma în salonul comun. Când s-a întors, după trei luni, cu mâna dreaptă cangrenată, iar profesorul nostru a început să strige la el că de ce a fumat tot timpul ăsta, bolnavul, care era de o rară impertinenţă, a spus: „Hai, prea târziu pentru reproşuri, ce facem acuma?”. Profesorul a azvârlit foaia de observaţie de-a latul patului, unde a fost prinsă cu dexteritate de asistenta-şefă, în vreme ce vocea lui tuna: „Programează-l pentru amputare!”. Cam pe aici suntem şi, da, plicticoasă situaţie. Cum să nu-l înţelegem pe dl Nicoară, PNL, un vechi client de-al meu de listă neagră, că mai degrabă se uită la filme porno în Parlament decât să fie atent la legea pensiilor? Pensiile sunt deja programate pentru amputare, nu tratament.
