Cel mai cunoscut scriitor israelian, Amos Oz, deopotrivă adulat şi detestat în ţara natală, s-a aflat zilele acestea la Bucureşti pentru o serie de evenimente.
El a avut o întâlnire cu presa, apoi una cu publicul larg la Ateneul Român, a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Facultăţii de Drept şi a participat la lansarea seriei de autor dedicate scrierilor sale de către Editura Humanitas. Lucrările lui Amos Oz sunt foarte populare printre cititorii români. După cum a spus Gabriel Liiceanu, gazda întâlnirii de la Ateneu, în urma unui sondaj realizat într-o revistă literară românească, la întrebarea „Ce scriitor aţi invita la cină?”, Oz a ieşit pe primul loc. Deşi scriitorul, modest, a evitat un răspuns tranşant dat curiozităţii lui Gabriel Liiceanu – „De ce credeţi că sunteţi atât de bine prizat de români?” -, el răspunsese, de fapt, la această întrebare în întâlnirea ce avusese loc luni dimineaţă la Hotelul Intercontinental cu jurnaliştii. „În Israel”, spusese atunci prozatorul, „oamenii mă citesc ca să se enerveze. Şoferii de taxi îmi spun să le bag minţile-n cap personajelor mele care iau mereu decizii greşite. Dar în România, şi de altfel peste tot în lume, oamenii mă citesc ca să se simtă bine”. Aşa se face că, dacă e să-l credem pe cuvânt pe Amos Oz, conaţionalii săi nu l-ar prea invita la cină. „Noi, evreii, suntem un popor furios. Se nasc lupte de idei până şi pe stradă. E de-ajuns o scânteie ca să se încingă spiritele şi nu se ştie cât de departe se poate ajunge. În ţara mea sunt 8 milioane de locuitori. Asta înseamnă că avem 8 milioane de prim-miniştri, 8 milioane de preşedinţi, 8 milioane de scriitori, 8 milioane de orice. Şi fiecare crede că deţine adevărul absolut. Toţi urlă unii la alţii şi nimeni nu ascultă pe nimeni. Doar eu îi ascult pe ceilalţi şi din asta îmi câştig pâinea”, a explicat glumeţ scriitorul. „Dar îmi iubesc ţara”, s-a repliat el. „Chiar şi atunci când nu pot s-o sufăr.”
Expert în fanatism comparat
Una dintre temele principale de studiu ale lui Amos Oz este fanatismul, un lucru firesc pentru un om care trăieşte într-o zonă atât de tulbure din punct de vedere politic. În eseurile sale, el i-a îndemnat pe fanaticii politici sau religioşi să-şi ocupe mai curând mintea cu cititul cărţilor marilor autori: Cehov, Shakespeare, Faulkner. „Nu sunteţi prea idealist?”, l-a întrebat Gabriel Liiceanu. „Cărţi se scriu de mii de ani bine mersi, dar asta nu a împiedicat războaiele.” „Eu nu am descoperit leacul împotriva fanatismului. Dacă l-aş fi descoperit, aş fi luat Nobelul pentru medicină. Dar pot da mici sugestii.” „Cum descoperi un fanatic?”, a fost întrebat specialistul în fanatism comparat. „În primul rând, e un om fără simţul umorului. Un fanatic nu poate avea umor, pentru că asta ar însemna să poată râde şi de el. Am văzut fanatici cinici, dar cinismul este cu totul altceva.”
Cum discuţia nu putea ocoli multă vreme subiectul conflictului arabo-israelian, Liiceanu i-a aruncat mănuşa interlocutorului său, întrebându-l de ce a spus la un moment dat că, în realitate, arabii şi evreii sunt victimele aceluiaşi tiran, care este Europa. „Mă răniţi de două ori”, a zis Liiceanu. „În primul rând pentru că anulaţi faptele bune a sute de mii de europeni şi apoi pentru că ignoraţi prin ceea ce spuneţi chiar şi suferinţa europenilor, ca românii, de pildă, care au avut imens de pătimit în timpul comunismului. Nu aţi putea, ca odinioară patriarhul Avraam, să negociaţi cu Dumnezeu pentru a salva Sodoma, fie şi pentru 10 drepţi? Nu există 10 drepţi în Europa?” „Sunt convins că există mult mai mult de 10 drepţi în Europa. Dar eu am o relaţie ambivalentă cu continentul dumneavoastră. Acest continent mic a vărsat de-a lungul istoriei mult mai mult sânge decât au făcut-o celelalte patru la un loc. Când am scris că evreii şi arabii sunt de fapt victimele aceluiaşi tiran, Europa, m-am referit la faptul că în istorie, europenii i-au colonizat pe arabi, călcându-i în picioare, iar pe evrei i-au ucis. Şi nu neg suferinţa europenilor, pentru că adesea acest continent a vărsat chiar şi sângele propriilor locuitori. Mă atrage şi mă fascinează Europa, dar nu pot uita faptul că părinţii mei au fost alungaţi de aici. A fost bine pentru ei că au plecat, căci, dacă ar fi rămas, ar fi fost ucişi. Lor acest continent le-a sfâşiat inima. Ei au iubit Europa, dar Europa nu i-a iubit pe ei. Şi acest lucru nu se poate uita. Aşa că eu experimentez un sentiment amestecat, de love and hate, cu Europa în care evreii au fost victime şi ale nazismului, şi ale comunismului.”
Continuând să-i pună întrebări incomode, Liiceanu i-a cerut părerea interlocutorului său asupra unui lucru extrem de important: „De ce dacă te declari antinazist visceral este un lucru perfect acceptabil, în schimb dacă spui că eşti anticomunist visceral eşti privit în anumite cercuri cu neîncredere? Comunismul nu a fost la fel de rău ca nazismul?”. Oz nu a vrut să zăbovească foarte mult la acest punct, dând un răspuns destul de „subţire”: „Nu vreau să intru prea adânc în comparaţia nazismului cu comunismul. Ele sunt două lucruri foarte diferite, dar care în esenţă au făcut mult rău. Mulţi oameni au trăit nazismul, dar nu toţi au trăit comunismul şi de aceea încă mai păstrează idealuri despre acest sistem. Oricum, evreii au suferit şi-n nazism, şi-n comunism”. Ca o gazdă politicoasă ce se afla, Gabriel Liiceanu nu a dus polemica mai departe, deşi avea la dispoziţie câteva „arme”. De exemplu, faptul că în marea lor majoritate cei care au implementat comunismul în România au fost evrei. Nume ca Ana Pauker, Alexandru Nikolski, Leonte Răutu şi – de ce nu? – Silviu Brucan, care a fost acuzator public în procesele unor mari lideri ai partidelor istorice, sunt şi astăzi, la mai bine de jumătate de secol distanţă, dătătoare de fiori reci. Aşa că, cel puţin în ceea ce priveşte România, unii dintre co-religionarii lui Amos Oz nu au fost doar victime, ci şi călăi.
Literatura şi ginecologia
Întotdeauna când vorbeşte despre scrierea unui roman, Amos Oz face referiri amuzante la procese ginecologice. „Romanele mele sunt ca o sarcină”, spune el. „Dar de cele mai mute ori am parte de avorturi şi pierderi de sarcină, destul de rar ajung să nasc cu adevărat copilul.” De asemenea, pentru el, a scrie o poezie este echivalent cu o aventură de-o noapte, a scrie proză scurtă este asemănător cu o relaţie pasageră, iar a scrie un roman este o căsnicie în toată regula. „Şi vă spune asta un om care este căsătorit de 50 de ani cu aceeaşi femeie. Amândoi am merita câte o decoraţie”, a comentat el. Iar în ceea ce priveşte succesul unei căsnicii, acesta constă în puţină schizofrenie – să te pui adică din când în când în pielea celuilalt – şi în compromis, care este o adevărată artă, şi nicidecum o formă de slăbiciune. „Compromisul înseamnă viaţă, iar refuzul dialogului înseamnă fanatism şi, în cele din urmă, moarte.” Sursa sa de inspiraţie nu o reprezintă doar viaţa lui, „căci storcând la nesfârşit aceeaşi lămâie nu faci decât să o storceşti de tot”, ci „să ai grijă ca în pomul tău să crească mai multe lămâi. Mie îmi place să mă uit la oameni şi să inventez poveşti despre ei. Mă uit la hainele lor, la tunsoare şi mai ales la pantofii lor. Fac nişte poveşti grozave pornind de la pantofi, aşa că fiţi atenţi voi, cei din primul rând, căci nu se ştie ce vă aşteaptă. Asta mi se trage de pe când eram mic şi părinţii mei mergeau într-o cafenea din Ierusalim să se întâlnească cu prietenii. Mă luau cu ei şi-mi spuneau că dacă voi tăcea şi nu mă voi băga în vorba lor îmi vor da la sfârşit o îngheţată. Numai că ei vorbeau şi 7, şi 77 de ore, iar eu trebuia să tac în tot timpul ăsta. Şi atunci, luam aminte la ce se întâmpla la mesele din jur. Deveneam un mic spion. Şi făceam în mintea mea poveşti despre fiecare. Îmi petreceam plăcut timpul şi, la sfârşit, primeam şi îngheţată.”
Vorbind despre virtuţile curiozităţii, Amos Oz a mărturisit: „Dacă aş avea de ales între a merge pe Marte şi a mă transforma în muscă să stau toată ziua pe peretele vecinilor, aş prefera să fiu muscă”. Încheind seara de la Ateneu cu un sfat pentru scriitorii români, Oz le-a sugerat să scrie fiecare despre „satul” lui, fără să ţină cont de ce fac alţi scriitori din alte culturi. „Luaţi aminte la bunul doctor Cehov. Era un doctoraş de ţară, care a scris toată viaţa despre lumea lui. Nu şi-a pus problema că nu e la fel de mare ca Tolstoi sau la fel de impresionant ca Dostoievski. Nu şi-a pus nici măcar întrebarea dacă nu cumva Rusia e mai puţin importantă cultural decât Franţa. A scris despre «satul» lui, cu acel amestec minunat de ironie şi compasiune, de gheaţă şi de foc. Aşa că asta vă îndemn. Scrieţi cât puteţi de bine despre „satul“ vostru. Restul nu contează.”
