Odată cu Brexit-ul (sau poate, mai bine, odată cu începutul procesului Brexit), ne e clar că am intrat, aici în Europa, într-o nouă paradigmă. Firește, momentul hotărâtor poate abia urmează: deloc improbabila alegere a lui Donald Trump ca președinte al SUA. Dacă așa se va întâmpla, SUA în special și puterile anglo-saxone în general se vor distanța de Europa Continentală. Celebra „umbrelă“ americană va deveni, cel puțin pentru un timp, mai mult simbolică. Europa (adică UE) va fi, încă și mai mult decât până acum, dominată de binomul franco-german, ca un fel de Imperiu Carolingian renăscut – excluzând, desigur, scenariul complet sumbru al unei Marine Le Pen devenită președintele Franței în 2017.
Oricum, mulți vor saluta izolaționismul american și britanic în raport cu Europa – o și fac deja: de la ecologiști mânioși pe plantele modificate genetic la activiști sindicali ostili încheierii unor zone de liber-schimb transatlantice, de la naționaliști de toate culorile și până la propagandiști mascați sau pe față ai lui Putin, de la inși stăpâniți de conspiraționită și până la așa-zișii anticapitaliști – toți aceștia și mulți alții se pregătesc deja să aplaude. „Ne-am plictisit deopotrivă de umbrela și de tutela americană“, strigă aceștia pe diferite voci și cu diferite stridențe. Desigur, dar ce vom pune în loc: tutela rusească? „Abordare mahiheistă, îngustă“, ni se va replica. UE poate sta pe propriile picioare economice, politice, militare. „Propriile picioare“ înseamnă în fapt un picior german, mai robust, și unul francez, mai șubred. Adică ceva șchiop. La astea se mai adaugă și alte piciorușe mai mici și care, nu o dată, își pun piedici unul altuia. Adevărul e că diviziunile istorice ale Europei (între Nord și Sud, între Est și Vest) nu pot fi ținute sub control decât fie de o mare putere exterioară, fie de o perioadă de calm, siguranță și prosperitate economică. Calmul, siguranța lipsesc. America s-ar putea retrage. Pare evident cine va avansa.
Pe de altă parte, cred că cea mai mare bucurie în fața izolaționismului anglo-saxon – dacă acesta s-ar materializa până la urmă – o vor avea partizanii așa-numitului „iliberalism“, pe care alteori îi numim „populiști“. E vorba despre toți acești politicieni – prezenți pretutindeni – care parazitează democrațiile, vorbind gălăgios în numele unei entități nu mult mai puțin metafizică decât Sfântul Duh: „poporul“. Ei pretind că descifrează voința acestuia, la fel cum Pythia interpreta voința zeilor. În fapt, profită în mod abject de spaimele iscate de terorismul islamist, de valurile imigranților din Orientul Mijlociu, de resentimentele adunate în diferite segmente ale populației din acest motiv sau din motive economice. Veți spune că și Michael Farage în Marea Britanie, și Trump în SUA sunt asemenea oameni. Bineînțeles: totuși, nimeni nu își închipuie că sistemul intern liberal-democratic al Marii Britanii și al Statelor Unite se va modifica, chiar dacă politica lor externă se va schimba, pentru un timp, devenind izolaționistă. În schimb, în unele părți din Europa, mai ales în Centru și în Est, lucrurile stau diferit: aici amintirile și reflexele autoritare și dirijiste sunt puternice. Cât s-ar bucura, de pildă, politicienii ungari, polonezi, slovaci și, fără îndoială, români dacă abaterile lor, uneori grave, de la principiile democrației liberale n-ar mai fi sancționate de ambasadorii puterilor anglo-saxone! În fața unei Europe răvășite de imigrație și terorism, politicianul „central-estic“ sau „sudic“ (Tsipras) își va putea permite, de acum înainte, să fie mai sfidător, ba chiar obraznic în numele „poporului“, contestând așa-zisele elite „liberale“ de la Bruxelles.
Nu-i, desigur, nicio coincidență că politicienii iliberali îl admiră pe Putin – ceea ce trebuie citit că îi admiră sistemul de guvernare; de asemenea, antiamericanismul – mai pe față sau mai disimulat – al acestora face parte din formula lor genetică în politică. Laudă parlamentarismul, dacă – precum la noi în 2012 – acesta demolează statul de drept. Laudă globalizarea, dacă e vorba de venituri ilicite. Altminteri, doresc frontiere controlate. Vorbesc cu emfază despre suveranitatea neîngrădită a statului național; în fapt, se gândesc la libertatea proprie de a face ce poftesc, fără ca „ambasadorul american“ să-i tragă de urechi. Dacă fură din banul public, nu Putin sau Erdoğan îi vor certa. Bruxelles-ul? Are altele pe cap. Așa-zisa „suveranitate națională“ pe care o vând populiștii și naționaliștii nu e, în epoca globalizării, decât ori un mit, ori o glumă proastă. Dar pentru elitele iliberale și antiamericane este artificiul sub care urmăresc să-și camufleze impunitatea față de justiție.
„Când ai încredere în cineva poți fura împreună cai“, a declarat emfatic, în acest sens, maestrul iliberalismului maghiar, Viktor Orbán, la o întâlnire cu omologul polonez, iliberal și el, citând, chipurile, înțelepciunea populară maghiară. Mă gândesc la invidia unor hoți sus-puși români: cât n-ar da ei să fie luați părtași la „furtul de cai“! Iar dacă nu-s cai, găsim altceva. Doar avem și noi multă înțelepciune populară, ca, de pildă, „hoțul neprins e negustor cinstit“. Deocamdată, merge un pic mai greu cu asemenea „negustorii“. Avem DNA. Iar în spatele acesteia se ghicește, în filigran, silueta „ambasadorului american“. Deocamdată.
Acest comentariu a apărut în Revista 22.
