Nu exista nici un indiciu care sa conduca la teoria care sa confirme existenta vreunei retele teroriste care sa fi desfasurat actiuni impotriva populatiei in decembrie 1989. Nici unul dintre cei peste 1.200 de morti, nici unul dintre miile de raniti sau retinuti nu a putut fi identificat ca terorist strain. Singurele persoane identificate de anchetatori ca actionand impotriva populatiei au fost angajati ai fostelor forte de represiune din militie, armata, securitate, garzi patriotice si uneori informatori, toti cetateni romani. In prezent, in actualul stadiu al anchetelor desfasurate de Parchetul Militar de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, confirmarea teoriei conform careia ar fi putut exista, in decembrie 1989, „un pericol extern” din partea altor state sau a unor cetateni straini ar mai putea veni doar din partea unor institutii precum Armata, SRI, SIE si DIA, care nu au pus inca la dispozitia anchetatorilor arhivele detinute.
La aproape 17 ani de la evenimente, ranitii revolutiei, multi grav mutilati, se intreaba pe buna dreptate cine au fost criminalii care le-au distrus viata. Nici pana in prezent, criminalii si complicii celor care au ucis in perioada decembrie 1989 – ianuarie 1990 nu au fost cercetati, judecati si condamnati. Intre doua drumuri la spital, mutilatii revolutiei isi mai cauta inca dreptatea batand la usile Parchetului sau asteptand pe holurile tribunalelor condamnarea unor fosti ofiteri. Dintre cei 3.138 de raniti din revolutie, cateva sute au fost grav mutilati, cu diferite grade de invaliditate.
Stingeau lumina si impuscau la nimereala
Octavian Craciun, 55 de ani, a fost grav impuscat in noaptea de 23/24 decembrie 1989. A ramas mutilat pe viata. Nu faptul ca nu primeste ingrijirea medicala corespunzatoare si are o indemnizatie mizerabila de ranit il supara cel mai tare, ci faptul ca nici o autoritate a statului nu a fost interesata de modul in care a fost ranit. Si acum, dupa aproape 17 ani, spera sa afle cine l-a impuscat si de ce. Prezentam mai jos marturia acestuia.
„Dupa ce am participat pe 21 decembrie '89 la demonstratia din Piata Universitatii, a doua zi m-am reintors cu o coloana de manifestanti care a ajuns pana in piata de la fostul CC-PCR. S-au spart niste geamuri si s-a intrat in corpurile A si C. S-au deschis ferestrele, au inceput sa se arunce diverse materiale de propaganda din interior. Eu am intrat in zona accesului principal de la corpul A. In interior erau militari care plangeau si se scuzau. Peste tot erau imprastiate arme. Pe la ora 17 a sosit la CC-PCR tovarasul Iliescu, care a tinut un discurs de la balcon. Nu tin minte sa se fi intamplat nimic deosebit cat a vorbit tovarasul Iliescu. Dupa ce si-a terminat discursul, a inceput sa se traga foc de arma, dar nu spre zona balconului. Se intunecase si am intrat prin incaperile de la CC sa vedem ce se intampla. Incepuse haosul: zvonuri fel de fel despre teroristi, se stingea si se aprindea lumina la diverse intervale, se trageau de peste tot rafale de mitraliera. Nu stiam cine si de unde trage. Erau fel de fel de zvonuri, dintre cele mai ciudate. La un moment dat, ni s-a spus sa mergem la centrala telefonica de la corpul C, deoarece teroristii incercau sa puna mana pe aceasta. Am sunat-o pe sotie si i-am spus ce se petrecea, si anume ca era iadul pe pamant. Abia a doua zi, pe data de 23 decembrie '89, am reusit sa plecam din zona centralei telefonice a CC-ului. M-am dus la corpul A. Am aflat ca nu mai este paine si am plecat, cu alti civili, cu o dubita, sa procuram de mancare. Ne-am intors cu un transport de paine, pe la miezul noptii.”
Haos si bataie
„Era o nebunie in CC. Se stingea si se aprindea lumina si se trageau la nimereala rafale de mitraliera. Am vrut sa ne ducem spre zona subsolului deoarece ni s-a transmis ca teroristii vor sa arunce in aer centrala telefonica. Nu am reusit sa coboram prea multe trepte, ca s-a si tras spre noi. Ne-am dus la o camera de la parter unde era foarte multa lume si multi parasutisti. La un moment dat, s-a stins lumina in incapere. S-a creat un haos de nedescris. Au inceput sa traga cu armele prin incapere. Unii strigau „Jos comunismul!”, iar un individ, probabil dement, a strigat „Traiasca Ceausescu!”. Personajul care a strigat „Traiasca Ceausescu!” a fost pur si simplu calcat in picoare, in bataie, de ceilalti. Dupa un timp, niste indivizi de la Armata au spus ca civilii sunt securisti. Ni s-a facut frica si am vrut sa plecam din acea incapere. Ne temeam ca vom fi impuscati. Am iesit din camera pe burta. Nu se tragea. Le-am zis celorlalti ca totul e in regula. Am iesit si m-am tarat pe burta. Am luat-o spre etaj. M-am asezat langa un stalp de sustinere. Se tragea, dar banuiam ca de afara. A aparut un colonel de armata, cu o arma, si a tipat la noi: „Stim ca sunteti teroristi, de ce nu va predati?”. Am raspuns ca nici vorba, suntem doar niste civili. Acesta a continuat sa ameninte ca ne impusca. A pornit o rafala de mitraliera, nu stiu nici acum din ce parte. Brusc, am simtit un fel de arsura si o zguduiala si aveam impresia ca am fost impuscat in glezna. Nu ma mai puteam misca. In jurul meu erau vreo 6-7 raniti, 2-3 morti. A fost ranit si colonelul de armata care ne amenintase. Lumina era stinsa. Cred ca era ora 2.30-3 dimineata. Am strigat primul: „Fratilor, m-au impuscat”. Dupa un timp, cineva a venit si m-a tras, prin tarare, spre cabinetul medical amenajat la intrarea in corpul A. Acolo au vazut ca rana nu era la calcai, ci la sold. Cei de acolo s-au speriat de ce au vazut: aveam o gaura in sold. Am fost dezinfectat la rana si bandajat.”
„Mi-am taiat venele ca sa nu-mi amputeze piciorul”
„Se tot punea problema sa mi se taie piciorul. Am facut un soc psihic. La spital, mi-am taiat venele. Mi-am zis ca, daca vor sa-mi amputeze piciorul, atunci sa-l amputeze de la un mort. Am reusit sa trec cu greu si peste acele momente. Ce sa mai spun, ma saturasem de spital, la un moment dat am fugit din spital, in carje, ca sa particip la un miting al studentilor din Piata Universitatii. Mi s-a deschis operatia si a fost nevoie de o noua interventie chirurgicala. Spitalul era prost dotat, nu erau medicamente si nici instrumentar medical. Tot timpul ma intrebam de ce nu vine nimeni sa se intereseze, sa ma intrebe cum si unde am fost impuscat. Au trecut 17 ani si abia acum am fost invitat la Parchetul Militar. Soarta celor mutilati in revolutie nu a interesat pe nimeni. Prin anii '90-'91, cand m-a chemat Iliescu la Palatul Cotroceni, sa-mi inmaneze certificatul de revolutionar, am refuzat sa dau mana cu el pentru ca eu il consider un criminal. Il consider vinovat de multe din cele intamplate la revolutie. Nu mi-e frica si am sa o spun tot timpul: Iliescu e vinovat de ceea ce s-a intamplat!
Dupa ce am iesit din spital, nu ma mai puteam deplasa decat in carje sau cu un carucior. Era nevoie de o operatie care nu se putea face in tara. Am fost trimis in Italia, la Treviso. Din cauza infectiei grave pe care o aveam, s-a refuzat operatia”, a precizat Craciun.
Indemnizatii de mizerie
Ranit in revolutie, prin impuscare, Octavian Craciun povesteste in continuare calvarul prin care a trecut: „Aveam nevoie de operatie. Aceasta nu se putea face in tara. Am avut noroc tot cu niste prieteni buni. O ziarista de la „Romania libera” si sotul acesteia au intervenit la diverse clinici din Germania. Medicii din Germania au fost de acord cu operatia doar daca statul roman va suporta cheltuielile. Am inceput sa-mi revin psihic, deoarece credeam ca nu mai e nici o speranta. A durat mai bine de doua luni si jumatate ca sa obtin o aprobare pentru operatie de la Ministerul Sanatatii. Mi s-au dat niste bani pentru insotitor si ni s-au platit biletele de drum. Am fost internat la spitalul din Germania, mi s-au facut investigatiile, dar banii de operatie din Romania, de la statul roman, nu mai soseau. S-au facut interventii prin Crucea Rosie pentru a mi se face operatia. Disperat, eu amenintasem ca voi intra in greva foamei si voi chema presa. Am facut pana la urma operatia si a urmat o perioada de recuperare de patru luni, tot la o clinica nemteasca. A fost nevoie sa ne imprumutam de bani pentru a plati cheltuielile. Nici pana in prezent nu stiu daca statul roman a platit pana la urma operatia. Eu tot timpul le-am promis celor de acolo ca vor primi banii, iar nemtii imi spuneau ca partea romana nici nu raspunde la corespondenta trimisa.
Acum, la aproape 17 ani de la revolutie, sunt in aceeasi situatie. Am nevoie de o noua operatie si cei de la Ministerul Sanatatii mi-au transmis ca e foarte dificil sa obtin un astfel de tratament. Probabil, voi fi candva operat in tara. In prezent, traiesc dintr-o indemnizatie de mizerie si trebuie sa acopar intretinerea familiei, medicamente si transport. Cu toate ca am gradul l de invaliditate, nu am primit nici autoturismul echipat pentru persoane cu handicap pe care ar fi trebuit sa mi-l dea Secretariatul de Stat pentru Victimele Revolutiei. Cat despre cine m-a impuscat si de ce, nu cred ca voi afla prea curand”.
Sub tortura, Andrei afirma ca-l cheama „Ndrei”
O marturie impresionanta este cea a lui Andrei Botezatu, 37 de ani, torturat de militie si cadre USLA, apoi inchis intr-o celula la Jilava. Batut mar, lovit continuu in cap, in testicule si peste gura, la interogatoriu, fiind intrebat care-i este numele, acesta sustinea ca-l cheama „Ndrei”. De fapt, arestatul nu mai putea vorbi corect din pricina batailor incasate. Neavand buletinul de identitate la el, gardienii de la Jilava i-au trecut in fisa de camera numele declarat: Botezatu Ndrei. Iata ce ne-a povestit Andrei (botezat de gardieni „Ndrei”): „La miezul noptii, am fugit de la Universitate, din zona baricadei, in momentul cand se tragea direct spre manifestanti si tancurile veneau spre noi. Am plecat spre Teatrul National, apoi zona Rosetti. Scutierii si soldatii ne-au inconjurat.
A sosit in viteza un camion care a barat drumul si datorita acestui fapt am scapat. Am reusit sa mai vad cum soferul camionului era batut. Am plecat pe jos si am ajuns in zona Unirii, urmariti de armata, militie si scutieri. Am fost impinsi spre Bdul Marasesti si a inceput sa se traga spre noi. Eram un grup de 30-40 de oameni. Am sarit gardul unei case si am cazut intr-un butoi metalic de motorina. Niste militieni m-au vazut si m-au somat sa ma predau. Mai erau ascunsi in tomberoanele de gunoi din curte si alti doi manifestanti, dar nu au fost vazuti de militieni. Ceilalti doi mi-au facut semn sa ma predau si sa nu-i dau de gol. Militienii m-au luat la bataie, ma loveau cu patul armei si bastoanele. Unul dintre ei mi-a tras un pumn in figura. M-au tarat pana aproape de Sectia 14 si m-au aruncat intr-o gramada de scutieri care au tabarat pe mine cu bocancii, scuturile si bastoanele. A intervenit si un civil care ma lovea continuu. Am fost scos si m-au dus la Sectia 14. Acolo erau cel putin 30 de demonstranti. Au inceput sa ne bata pe rand si sa ne ameninte ca ne omoara. Ne-au bagat intr-un garaj al militiei, unde au continuat bataile si cativa soldati simulau ca ne impusca. Bataile au durat pana la ora 3 dimineata. Am fost culcat pe burta si lovit continuu. Ne-au suit pe cativa dintre noi intr-o duba si ne-au dus, nu stiu de ce, spre Crematoriul Cenusa. Am plecat dupa circa 10 minute spre Jilava. La Jilava, am fost bagat intr-o celula cu alti 30-40 de demonstranti arestati. Bataile au continuat si la Jilava, eram batut la palma si intrebat ce-am cautat la manifestatie”.
Au pus mortii si ranitii unul peste altul
„A fost adusa in fata CC-ului o Dacia papuc. Am fost urcati de-a valma toti cei raniti, cred ca vreo sase, plus inca vreo doi morti. Unul peste altul, asa ne-au pus. Cand sa plece masina, eu am strigat tare sa ne duca la Spitalul Municipal, si nu la Urgenta. Auzisem in timpul zilei ca ranitii de la Urgenta au fost impuscati chiar pe patul de spital. Asa se raspandise zvonul. La Municipal, am fost pusi sa asteptam pe un hol. Aveam dureri groaznice. A venit un medic, s-a uitat si a spus ca e vorba de ceva foarte grav. Mi-au facut o radiografie. Ii auzeam vorbind. Se punea problema amputarii piciorului. Am fost trimis imediat la operatie. A urmat un calvar: opt operatii in sase luni. Cat am stat la spital, am avut parte si de altele. Deoarece aveam o barba mare, eram banuit ca sunt terorist arab. Deja erau multe zvonuri, si nu numai despre mine. Si alti raniti erau banuiti. Noroc ca mai cunosteau niste medici si asistente dinainte. Chiar si un medic a venit sa ma intrebe daca nu sunt terorist. Lucrurile s-au clarificat intr-un final. Am explicat tutror ca lucrez pe un santier, le-am dat adresa si de acasa, si de la serviciu. La un moment dat, a venit un politist care mi-a cerut adresa de acasa, probabil au verificat, si totul s-a oprit aici”, a relatat Octavian Craciun, ranit in revolutie.
