Când au venit la putere ca să ne prăpădească ţara, comuniştii erau perfect conştienţi că transformarea ţărănimii în clasă muncitoare şi a agriculturii în industrie grea va trebui să fie brutală, pentru a fi rapidă, şi la scară nemaintâlnită, pentru a fi ireversibilă.
Întrucât tot ceea ce au zis, tovarăşii au şi făcut, România postcomunistă s-a trezit mai apoi, la începutul anului 1990, într-o complicată ecuaţie socio-economică.
Dar evoluţiile de pe scena internaţională sunt deseori greu de prezis şi, tocmai de aceea, au darul de a naşte situaţii surprinzătoare.
Pe partea industrială, dacă-mi permiteţi, problemele globale cu încălzirea planatei ne-ar fi permis ca, undeva după 2006, să începem răzbunarea pe istoria recentă şi să facem două pragmatice deconturi: pentru o parte din cheltuielile aberante făcute prin industrializarea de tip dejisto-ceauşist, respectiv pentru o parte din pagubele produse statului după 1990, prin devalizarea de către băieţii deştepţi din capitalismul sălbatic a atâtor şi atâtor fabrici şi uzine.
Iată cum, peste noapte, un protocol precum cel de la Kyoto şi un complicat sistem eco-financiar, construit din certificate de emisii de gaze cu efect de seră, căpăta pentru România nebănuite valenţe simbolice.
Nici asta nu a fost suficient.
Valenţele au rămas invizibile, şi nu doar pentru economiştii din guvernele care s-au succedat de şase-şapte ani încoace, ci şi pentru aceia dintre demnitarii mai aplecaţi spre ştiinţele socio-umane.
România a primit foarte multe certificate de emisii de gaze cu efect de seră, iar convertirea lor în bani ar fi adus un supliment la buget care ar fi putut ajunge chiar la câteva miliarde de euro.
Dar, vorba aia, la ce bun, că tranzacţiile noastre tocmai au fost suspendate.
Seninătatea mioritică cu care România a făcut imposibilă evitarea acestui verdict ar trebui să rămână spre veşnică pomenire pentru că aduce cu adevărat a record mondial să pierzi banii cel mai uşor de câştigat din istoria ta.
Căci este realmente aşa: Bucureştiul a dat cu piciorul fix în valiza de bani care i-a fost adusă la uşă. Singurul efort pe care guvernanţii ar fi trebuit să-l depună era cel de a deschide, a o înhăţa, a număra şi apoi distribui banii.
Cu alte cuvinte, centralizarea câtorva date despre poluarea din ţara noastră şi adaptarea unei părţi din legislaţie, conform cerinţelor valabile nu doar pentru România, ci şi pentru celelalte state.
Un efort banal, comparativ cu recompensa.
De această dată, nici Guvernul Tăriceanu şi nici cabinetele Boc nu ar fi trebuit să mişte vreun deget pentru a obţine uriaşa infuzie de capital.
Incredibil, dar adevărat: puteam face bani frumoşi dintr-un trecut total neglorios doar pentru că presiunea încălzirii globale a inventat o casierie care să răscumpere prostia, nebunia şi hoţia care ne-au dominat istoria jumătate de secol.
Terenul fusese pregătit, aşadar, de predecesori.
Întâi, de comunişti, pentru că au construit o industrie supradimensionată care a făcut din RSR stat poluator campion şi au ridicat atât de sus ştacheta de la care ne-a obligat Kyoto să coborâm încât diferenţele care au rezultat între nivelul de poluare din 1989 şi cel din 2005 ne-au umplut de certificate numai bune de convertit.
Apoi, de liota de profitori de după Revoluţie. Privatizările de tip iliescian şi numărul mare de avizaţi, proveniţi din fostul regim, au condus la prăbuşirea masivă a industriei moştenite de la Ceauşescu.
Pe măsură ce respectivii se îmbogăţeau cu viteza luminii, fabrici şi uzine cădeau ca secerate sub povara datoriilor acumulate, iar pe măsură ce majoritatea oraşelor industriale se umpleau de şomeri, aerul în aceste localităţi devenea tot mai pur.
Dar, ghinion. Nici aerul curat nu face viaţa mai uşoară în România!
